1. Tot adevărul despre sfârsitul lumii: Nu murim pe 21 decembrie 2012!
Am intrat în decembrie 2012, iar pentru mulţi adepţi ai teoriei conspiraţiei, finalul acestui an reprezintă şi finalul lumii. Deja multe organizaţii au început să dea semnale şi să spună că nu sunt adevărate, dar mulţi încă susţin că mai avem doar 21 de zile. Deja există şi un nume pentru aceste evenimente, catalogate drept „Fenomenul 2012“. Data de 21 decembrie 2012 este privită ca finalul calendarului de 5.125 de ani realizat de civilizaţia Maya. De asemenea, mulţi susţin că va exista o aliniere planetară care va influenţa lumea.
Apocalipsa creează o adevărată psihoză
NASA avertizează că zvonurile despre sfârşitul lumii care ar veni pe 21 decembrie reprezintă un real pericol, în special pentru copii şi pentru adolescenţii depresivi, notează rtv.net. Toată lumea aşteaptă cu înfrigurare ziua de 21 decembrie, când, potrivit zvonurilor din ultimii ani, ar veni apocalipsa. Chiar dacă specialiştii au avertizat că răspândirea unor asemenea zvonuri este foarte periculoasă, acestea nu au încetat, iar unii chiar au făcut averi frumoase pornind de la teoriile care indicau că lumea se va sfârşi chiar înaintea Crăciunului.
NASA: Lumea nu se va sfârşi pe 21 decembrie 2012
Cercetătorii NASA au decis să calmeze spiritele în legătură cu speculațiile privind sfârșitul lumii. „Pe 21 decembrie 2012 lumea nu se va sfârşi”, așa începe o vastă explicație publicată pe site-ul agenției. Potrivit NASA, zvonurile legate de sfârșitul lumii au apărut încă din 2003, când unii afirmau că Niburu, o presupusă planetă descoperită în trecut de sumerieni, s-ar fi îndreptat către Pământ. „În situația în care în 2003 nu s-a întâmplat nimic, „sfârşitul lumii” a fost „reprogramat” pentru decembrie 2012, când şi calendarul mayaş se încheie şi are loc solstiţiul de iarnă.
Nou calendar Maya descoperit: Apocalipsa conform maya prevazuta pentru 2012 amanata
Arheologii au pus mana pe cel mai vechi calendar maya care a fost descoperit vre-o data. Acesta merge cu mult mai mult de 12.12.2012. Aceste picturi au fost descoperite pe situl arheologic maya din Xultun, in Guatemala © William A. Saturno. Este o descoperire care vine la fix. Ea va contribui, poate, sa se evite un val de sinucideri colectiv si chiar alte investitii hazardate de ultim minut, in bunkarele din Bugarach, acest sat din Aude, unde se aduna cei care cred in sfarsitul lumii din 2012. Intr-o padure deasa din departamentul Peten, in nordul Guatemalei, o echipa de arheologi americani condusa de William Saturno a scos la lumina zilei cel mai vechi calendar maya repertoriat, incepand cu secolul al IX-lea.
2012. Un posibil răspuns la cruciada eshatologică
Toată această panicare mediatică, care are în culise interese mai puţin soteriologice, ar trebui să ne determine să rememorăm numeroasele anunţări eşuate privitoare la sfârşitul lumii, precum şi faptul că, referitor la acest moment, Revelaţia este foarte clară: despre momentul Parusiei nimeni nu poate şti cu exactitate nimic. Ştim că va fi sfârşitul, dar nu şi când va fi. Am intrat, nu de mult timp, în anul mântuirii 2012. După multe opinii va fiun an controversat, datorită interpretărilor eshatologice ale numerologilor şi celor pasionaţi de vechile civilizaţii astăzi dispărute, care încearcă să stabilească punţi între acestea şi cele moderne, sau care încearcă să lege interdependent destinul umanităţii de unele aşa-zise prevestiri, oracole din trecutul îndepărtat. Pentru creştini, anul 2012 este scutit de conotaţii fataliste şi exaltări milenariste de care unii se arată atât de afectaţi şi încearcă să convingă prin mass-media, şi nu numai, şi pe cei care nu sunt la fel de sensibili şi alarmaţi cu privire la acestea.
Cercetatorii propun teorii interesante despre 2012 :
Este 2012 anul care va aduce sfarsitul vietii pe Terra si disparitia intregii omeniri sau momentul ce marcheaza intrarea intr-o noua etapa, spirituala, pentru care omenirea trebuie sa fie pregatita? Intrebari firesti avand in vedere toate teoriile, predictiile, previziunile si stereotipiile cu care am fost „bombardati” in ultimii ani. Dar pentru a ne crea o idee despre viitor trebuie sa ne intoarcem in trecut, pentru a vedea ce spun stramosii nostri despre anul 2012. In toate mitologiile lumii exista apocalipse mai mari sau mai mici, trecute sau viitoare. Problema celor care le interpreteaza este data lor, pentru ca timpul este „criptat” in tot felul de ghicitori sau este precizat in termeni necunoscuti.
Apocalipsa mayaşă: „Totul este marketing”, spun cercetătorii. Oare?
Dacă sunteţi în grijoraţi că vine sfârşitul lumii, conform profeţiilor maya, staţi liniştiţi. Tot mai mulţi specialişti susţin că interpretările au fost denaturate voit pentru publicitatea autorilor sau din interese turistice. Erik Velasquez, un specialist al gravurilor mayaşe, susţine că întoarcerea zeului mayaş în decembrie şi toate miturile legate de sfârşitul lumii în 2012 reprezeintză doar poveşti împachetate frumos pentru marketing. Mayaşii n-au prezis sfârşitul lumii în 2012, susţine şi un expert german. Sven Gronemeyer şi-a făcut publică propria interpretare a unui manuscris maya scrijelit pe piatră, care se referă la anul 2012, informează 7sur7.be.
Mexic: S-a descoperit o nouă inscripție mayașă despre 2012
Dacă până acum au încercat să minimalizeze teoriile conform cărora mayașii au prezis, pe baza calendarului lor, sfârșitul lumii în 2012, acum experții de la Institutul de Arheologie din Mexic au admis existenţa unui al doilea artefact maya pe care este înscripţionat un text în care se face referire la data de 21 decembrie a anului viitor. Specialiștii din Mexic știau până mai ieri de existența unei singure inscripții, ce făcea referire la această dată, o tabletă de piatră din situl arheologic Tortuguero, din statul Tabasco. Iată că acum apare o doua inscripție, care, spun cei de Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie din Mexic, ar fi fost descoperită în situl arheologic Comalcalco și pe care este inscripționată aceeași dată: 21 decembrie 2012, scrie ”Daily Mail”. Arturo Mendez, purtătorul de cuvânt al Institului, a afirmat că fragmentul de cărămidă ce conţine respectiva inscripţie a fost descoperit acum câţiva ani, fiind studiat intens de specialişti. Inscripţia este păstrată într-o colecţie privată a institutului, la care publicul nu are acces.
Se va întâmpla „ceva” la 22 decembrie 2012?
Proaspăt ales în Scaunul Sfântului Petru în anul 999, Papa Silvestru al Doilea, pe numele său Gerbert d’Aurillac, primul Papă francez, s-a văzut confruntat cu ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat astăzi, am fi numit „sindromul Y1K”. Nebunia declanşată în întreaga Europă care îşi vindea tot ce avea sau dăruia la săraci pentru a avea o şansă în plus în confruntarea cu Sfârşitul Lumii. Poate vă mai amintiţi de sindromul Y2K – K fiind simbolul „kilo”, adică o mie. Dincolo de exploziile de isterie, de nebunia media, de zâmbete dispreţuitoare dar mai mult sau mai puţin forţate, instituţiile şi persoanele cu adevărat responsabile au luat măsurile necesare – cum ar fi de pildă teste în centralele nucleare pentru a vedea ce s-ar putea întâmpla în momentul schimbării anului din „99″ (1999) în „00″ (2000). Ceasurile au fost potrivite la câteva minute înainte de ora 00.00 din data de 00.01.01. Nu s-a întâmplat nimic. Din fericire. Om de ştiinţă şi educator înainte de a deveni papă, Silvestru II a procedat la fel. Nu a luat în râs frica oamenilor, ci a deschis porţile bisericii şi a oficiat o slujbă în care el, în fruntea credincioşilor şi alături de aceştia, s-a rugat până dincolo de miezul nopţii şi spre dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Şi nu s-a întâmplat nimic…
sursa: http://www.despre2012.blogspot.ro
Calendarul Maya, problema conspiraţiei
Calendarul lung al mayaşilor a fost gândit cel mai probabil de către olmeci, iar ei doar l-au preluat. Organizat în unitatea numită „b’ak’tun“, acesta funcţiona liniar, nu ciclic, după cum era celălalat calendar, folosit şi astăzi de descendenţii acestei civilizaţii. Calendarul liniar era format din unităţi de 20: 20 de zile făceau un uinal, 18 uinali făceau 360 de zile şi reprezentau un tun. 20 de tuni făceau un k’atun, iar 20 de k’atuni făceau 144.000 de zile, adică aproximativ 394 de ani. În acest calendar format din „patru lumi“, 2012 este finalul celei de-a patra lumi, mai exact pe 21 decembrie 2012. Teoriile apocalipsei au început să apară după 1966, când Michael D. Coe a scris că „există o sugestie că Armaggedonul se va ridica peste oamenii acestei planete, iar universul actual va fi anihilat în decembrie 2012“. Cu toate acestea, alte teorii vorbesc despre bucuria de la finalul celui de-al 13-lea b’ak’tun şi nu de finalul acestei lumi. Practic, în decembrie 2012 se încheie o nouă perioadă pentru civilizaţia Maya.
Teorie dărâmată
Problema cu acest calendar este faptul că nu există foarte multe referinţe în privinţa vreunei apocalipse la finalul perioadei. Majoritatea experiţilor care prezic finalul lumii vorbesc de un document în piatră descoperit în Mexic. Nu se ştie nici despre acesta foarte mult, deoarece inscripţiile sunt în mare parte şterse. Stephen Houston şi David Stuart, doi academicieni americani, au studiat inscripţiile în 1996 şi interpretarea lor iniţială vorbea despre un zeu care se va pogorî din ceruri la finalul perioadei a 13-a. Această profeţie care nu a fost interpretată mai mult de către cei doi, deoarece nu aveau destule informaţii, au fost preluate de mai multe site-uri New Age care au considerat că vorbim de o profeţie pentru finalul lumii. Văzând nebunia de pe site-uri, cei doi au studiat din nou inscripţia şi au ajuns la concluzia că nu poate fi vorba de profeţii. De asemenea, Anthony Aveni, un specialist în civilizaţia Maya, a spus că „ideea este de reîmprospătare a timpului, că lumea o va lua de la capăt de fapt, mai ales după o perioadă de stres, aşa cum ne împrospătăm de Anul Nou sau luni dimineaţă“, a spus Aveni pentru revista „National Geographic“.
Un nou calendar, descoperit în 2012
Un nou calendar maya a fost descoperit anul acesta de către arheologi. Practic, acesta este cu 600 de ani mai vechi decât cel deja cunoscut. Noul calendar pare a avea calcule mai lungi decât cele pe 6.000 de ani, aşadar se pare că 2012 nu va fi anul schimbării, aşa cum se crede. Pe un perete al sitului arheologic există practic patru calendare, care se întind de la 935 de ani la 6.700 de ani, pline de calcule astronomice care iau în calcule fazele şi mişcările planetei Marte, ale lui Venus sau ale Lunii.
Ce cred conspiraţioniştii
Teoriile finalului lumii au fost teoretizate pentru 21 decembrie 2012 în jurul anilor ’80, când mai mulţi cercetători s-au pus de acord. Jose Arguelles a spus că anul 2012 înseamnă o trecere prin raza de sincronizare galactică ce emană din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee. Această rază ar însemna o sincronizare totală şi o antrenare galactică a indivizilor din „bateria electromagnetică a Pământului“. Arguelles credea că mayaşii şi-au sincronizat calendarul cu acest eveniment.
sursa: http://www.adevarul.ro
NASA spune adevarul despre SFARSITUL LUMII
Oamenii de stiinta ai Agentiei spatiale americane, NASA, au decis sa descrie viitoarele evenimente cosmice, pentru a spulbera temerile generate de miturile potrivit carora sfarsitul lumii va veni la 21 decembrie 2012. Zvonurile privind iminenta apropiere a Apocalipsei, speculatii bazate pe o interpretare eronata a calendarului mayas, au speriat o gramada de oameni, care s-au adresat expertilor NASA cu rugamintea de a explica fenomenele din 21 decembrie 2012. Data solstitiului de iarna se regaseste pe placa de piatra gasita de arheologi in 1960 si care are o vechime estimata la 1.300 de ani. Ea indica sfarsitul anului asa-numitului ciclu calendaristic al Erei celui de-al Cincilea Soare, care a inceput in august 3.114 i.e.n. Conform calculelor indienilor maya, la 21 decembrie 2012 se incheie marele ciclu de dezvoltare a omenirii, care a durat 26.000 de ani. Desi cercetatorii culturii maya sunt unanimi in a afirma ca autorii calendarului indian nu au considerat aceasta data drept sfarsitul lumii, anul acesta in intreaga lume s-au raspandit tot felul de zvonuri legate de diferite evenimente cosmice, care vor conduce la producerea unui cataclism pe Terra. Conform unuia dintre cele mai populare mituri, prin Sistemul Solar bantuie planeta Nibiru, care s-ar putea ciocni cu Pamantul la sfarsitul acestui an. In acest context, NASA declara ca aparatura cosmica moderna nu ar putea trece neobservat un obiect de proportii uriase de pe orbita circumterestra, capabil sa intre in coliziune cu Pamantul si care ar trebui sa fie cel mai stralucitor corp stelar dupa Soare si Luna. „Nici unul dintre obiectele cosmice aflate la o oarecare distanta de Terra nu constituie un pericol pentru planeta noastra. Singura apropiere a unui asteroid se va produce, cu aproximatie, la 13 februarie 2013. Asteroidul va trece la o distanta de 29.000 de kilometri de Pamant. Nu se va ciocni de Terra”, au comentat situatia expertii NASA. Oamenii de stiinta americani au au dezmintit si alte mituri extrem de raspandite, privind deplasarea campului magnetic al Pamantului, intrarea Planetei Albastre intr-o gaura neagra si disparitia vietii pe Terra din cauza unei explozii solare. Cea mai apropiata gaura neagra se afla la 30.000 de ani lumina de noi. Cu alte cuvinte, pentru a nimeri in unda ei de atractie Pamantul ar trebui sa zboare cu viteza lumii (300.000 de kilometri pe secunda) timp de 30.000 de ani. In ceea ce priveste Soarele, toate exploziile lui sunt bine prognozate. Urmatorul fenomen de acest gen este asteptat in mai 2013. Teoric, toate aceste fenomene pot perturba sistemele electronice si de navigatie de pe Terra. Dar satelitii artificiali care tin Soarele sub observatie avertizeaza intotdeaune aceste pericole. „In 2012 nu va fi sfarsitul lumii. Planeta noastra s-a aflat in ordine timp de mai bine de patru miliarde de ani, iar acum este stabila. Timpul nu se opreste in loc pentru ca in bucataria noastra atarna un calendar care se termina la 31 decembrie. Asa si calendarul maya se incheie la 21 decembrie 2012. Este o ultima data din lunga perioada a sistemului de calculare a timpului folosit de civilizatia mayasa, dupa care incepe alt ciclu”, au insistat expertii americani.
sursa: http://www.incomemagazine.ro (Simona Haiduc)
Previziunea pro ExpreS:
Noi nu zicem că va dispărea omenirea acum, pe 21 decembrie 2012, însă ceva tot trebuie să se întâmple cu noi şi, de preferat ar fi să se întâmple mai repede!… Nu de alta, dar prea am luat-o razna: curvele sunt atât de penale că nici măcar nu se mai întreabă dacă ar fi sau nu frumos să fie nepătate ca Fecioara Maria, Judecătorii se cred deasupra lui Dumnbezeu, legând până şi oamenii care nu fac altă greşeală decât să îşi scrie opinia în nişte fiţuici de ziare, de politicieni nici măcar nu vreau să vorbesc, vedem fetiţe de un an cu fuste scurte şi părinţi care spun că este bine acest lucru şi aşa mai departe! Toate astea trebuie să se schimbe într-un fel sau altul. Nu mă interesează cum, numai să se facă repede. Foarte repede!
––––––––––––––––––––––––––––––––
2. Cum a apărut şi cum a evoluat viaţa pe Pământ
Oamenii de ştiinţă au descoperit noi dovezi ce servesc la elucidarea unui mister îndelung cercetat: care a fost sursa vieţii pe planeta noastră, Pământ. Cercetările confirmă faptul că viaţa pe Terra se datorează cometelor care au bombardat planeta noastră cu miliarde de ani în urmă, depozitând aici ingredientele esenţiale pentru apariţia primelor forme de viaţă. Jennifer G. Blank, coordonatoarea echipei de cercetători, a descris experimentele realizate în laborator cu ajutorul unor instrumente puternice şi a unor modele computerizate. Oamenii de ştiinţă au recreat condiţiile din interiorul cometelor în momentul în care acestea au lovit atmosfera Pământului cu o viteză de aproximativ 40.000 de kilometri pe oră, prăbuşindu-se apoi pe suprafaţa planetei noastre. Cercetarea face parte dintr-un amplu efort ştiinţific ce are drept ţel înţelegerea modului în care aminoacizii şi celelalte ingrediente necesare vieţii au fost depozitate pe planeta noastră în urmă cu câteva miliarde de ani. Înainte de acest moment, Terra era o planetă aridă şi pustie. Aminoacizii sunt ingredientul cheie al proteinelor, „cărămida” de bază a tuturor formelor de viaţă, de la microbi până la dinozauri şi apoi la… oameni. „Cercetarea noastră arată că aceste elemente cheie pentru viaţă ar fi putut rămâne intacte, în ciuda undei de şoc imense create în urma impactului cometei”, a declarat Blank. „Cometele reprezintă un corp ideal pentru livrarea ingredientelor necesare pentru evoluţia chimică ce a dus la apariţia vieţii. Scenariul acesta este ideal, pentru că include toate ingredientele vieţii: aminoacizi, apă şi energie”, a adăugat Blank. Cometele sunt formate din gaze îngheţate, apă, gheaţă, praf şi rocă. Aceste corpuri pot măsura 15 kilometri în diametru, sau mai mult. Cometele orbitează soarele într-o centură situată la o distanţă foarte mare de planetele din sistemul solar. Periodic, câteva comete pot evada din acest loc, devenind vizibile pe cer. Acum câteva miliarde de ani, numeroase comete şi asteroizi au bombardat Pământul, craterele de pe Lună fiind dovezi ale acestui eveniment. Dovezile ştiinţifice sugerează că viaţa pe Terra a început la finalul unei perioade ce s-a încheiat acum 3,8 miliarde de ani, după ce Terra a fost bombardată de asteroizi şi comete. Înainte de acest moment, Terra era prea fierbinte pentru a susţine forme de viaţă. Cele mai vechi fosile ce oferă dovezi ale vieţii datează de acum 3,5 miliarde de ani. Analiza probelor colectate de sondele NASA din comete a confirmat faptul că acestea conţin aminoacizi. Acum, experimentele efectuate de Blank şi colegii săi în cadrul unui centru de cercetare NASA au arătat că aminoacizii au putut rezista impactului cu Terra. În cadrul experimentului, oamenii de ştiinţă au observat că aminoacizii au început să formeze legături peptidice, primul pas spre formarea proteinelor. Blank afirmă că este posibil ca, de-a lungul anilor, să fi avut loc mai multe evenimente de „livrare” a elementelor esenţiale vieţii pe Terra, acestea fiind aduse pe planeta noastră de comete, asteroizi şi meteoriţi. Dovezile au fost prezentate în cadrul celei de-a 243-a întâlniri a American Chemical Society, cea mai mare societate ştiinţifică din lume, ce a fost fondată în anul 1876.
Sursa: American Chemical Society
•Piatra ponce – cheia apariţiei vieţii pe Terra?
Roca poroasă cunoscută sub numele de „piatră ponce” ar fi putut contribui vital la apariţia primelor forme de viaţă, sugerează o ipoteză nouă asupra originii vieţii. Într-un studiu publicat în revista Astrobiology, o echipă de cercetători de la Universitatea Oxford, Marea Britanie, şi Universitatea Western din Australia a emis teoria că roca respectivă posedă câteva proprietăţi remarcabile, ce ar fi putut juca un rol esenţial în apariţia vieţii. Iniţial, substrat al unor reacţii chimice şi procese fizice complexe, posibile datorită structurii ei poroase, roca ar fi putut deveni, mai apoi, habitatul celor mai vechi populaţii de microorganisme. Cercetătorii au testat în laborator capacitatea pietrei ponce de a adsorbi compuşii organici din apă (adsorbţie = fenomenul de reţinere a moleculelor unei substanţe fluide pe suprafaţa unui corp lichid sau solid), de a forma catalizatori şi substanţe noi prin mecanisme ce simulau nivelurile de temperatură, radiaţii ultraviolete şi alte condiţii care existau pe Pământ în epoca în care au apărut primii polimeri organici şi apoi primele microorganisme. Pentru confirmarea ipotezei, e necesară găsirea unor dovezi paleontologice – fosile de microorganisme păstrate în piatră ponce sau urme ale prezenţei unor compuşi organici formaţi în perioada prebiotică (înainte de apariţia primelor forme de viaţă).
Sursa: Science Daily
•”Teoria Panspermiei Cometare”
Un studiu recent arată că, în interiorul cometelor ar fi existat, timp de un milion de ani, după formarea lor, apă lichidă. Aceasta, împreună cu substanţele organice deja descoperite în comete, ar fi putut fi elementele care au stat la baza apariţiei materiei vii. Apa şi substanţele organice din comete ar fi putut furniza formelor primitive de viaţă condiţii ideale pentru a se dezvolta. Argumentul aparţine celebrului om de ştiinţă Chandra Wickramasinghe şi colegilor săi de la Centrul de Astrobiologie din Cardiff, Marea Britanie. Cercetătorii consideră că formarea sistemului nostru solar a fost declanşată de unda de şoc provocată de explozia unei supernove. Explozia a aruncat în sistemul solar primordial, elemente radioactive ca aluminiu 26, din care o parte a fost incorporat în comete. Căldura emanată de materialul radioactiv ar fi topit gheaţa din interiorul cometelor, dând naştere apei lichide, care ar fi rămas în această stare timp de cca. un milion de ani. Ipoteza sugerează, astfel, o posibilă legătură între viaţa pe Pământ şi pe comete. Pe baza ei, Chandra Wickramasinghe şi astronomul britanic Sir Fred Hoyle (1915-2001) au lansat teoria numită a „Teoria Panspermiei Cometare”, conform căreia germenii vieţii ar fi fost aduşi pe Pământ de către comete.
Sursa: Science Daily
•Sursa vieţii pe Pământ? O substanţă otrăvitoare!
Un nou studiu arată că formaldehida, o substanţă chimică otrăvitoare, ar putea fi unul dintre factorii care au dus la crearea compuşilor organici ce au dat naştere vieţii. Formaldehida, formată din carbon, hidrogen şi oxigen, este o moleculă comună ce se găseşte în Sistemul Solar. Acest compus chimic este frecvent utilizat pe Pământ în acţiuni precum îmbălsămarea sau conservarea probelor biologice. Moleculele organice, în compoziţia cărora se găseşte carbonul, sunt găsite în formă solidă în asteroizi sau comete. Oamenii de ştiinţă au fost intrigaţi de sursa acestor molecule organice, specialiştii dorind să înţeleagă cum au apărut acestea. Răspunsul pe care aceştia l-au găsit de curând este că, probabil, acestea au fost create din formaldehidă, în Sistemului Solar primitiv. Cercetătorul George Cody şi colaboratorii săi, Conel Alexander şi Larry Nittler Carnegie de la Departamentul de Magnetism Terestru, a studiat conţinutul de carbon al meteoriţilor pentru a obţine informaţii cu privire la compuşii organici originari. „Este ironic faptul că este foarte probabil ca viaţa să fi apărut graţie formaldehidei, o substanţă care este otrăvitoare pentru organismele vii de pe Terra!”, au declarat ei. Pentru a testa ipoteza că formaldehida a stat la originea vieţii, oamenii de ştiinţă au conceput un proces chimic care să genereze compuşi organici având ca punct de pornire formaldehida. Aceştia au lăsat reacţia să se desfăşoare, mai apoi fiind analizate rezultatele. Moleculele organice obţinute în laborator prezentau o asemănare izbitoare cu cele găsite în meteoriţi şi în alte materiale organice colectate din Sistemul Solar (eşantioane colectate de la cometa 81P/Wild 2, praf interplanetar şi alte particule ale asteroizilor sau cometelor). În urma cunoştinţelor dobândite de cercetători despre Sistemul Solar primitiv, se pare că această reacţie chimică produsă în laborator poate explica felul în care au apărut, în mod natural, compuşii organici din spaţiul cosmic. Acest studiu a fost publicat online în data de 4 aprilie, în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences.
Sursa: Fox News
•ARN-ul, prima moleculă a vieţii
În universul biochimic al organismelor superioare, proteinele reprezintă molecule de maximă importanţă, fiind catalizatorii indispensabili multor procese necesare vieţii. Şi totuşi, nu a fost întotdeauna aşa: la origine, rolul principal era desfăşurat de acidul ribonucleic (ARN). Cercetătorii de la Northwestern University au realizat o descriere atomică care arată în ce mod aceste două molecule „antice” interacţionează unele cu altele. Mai exact, pentru prima oară, oamenii de ştiinţă au reuşit să descrie detaliile atomice ale felului în care ribonuclează P (enzima prezentă în sucurile digestive intestinale, cu acţiune specifică asupra acidului ribonucleic) recunoaşte, se leagă şi „fisurează” ARN-ul de transfer (tRNA); ei au utilizat o puternică sursă de raze X de la „Advanced Photon Source” din cadrul Argonne National Laboratory, pentru a obţine imagini de cristale formate de aceste două molecule de acid ribonucleic. „ARN-ul este o moleculă veche, dar destul de sofisticată. Structura cristalină obţinută demonstrează că multe din proprietăţile pe care le atribuim moleculelor moderne erau deja prezente în acel ARN antic. ARN-ul este un catalizator capabil de multă versatilitate şi la fel de complex precum proteinele moderne.”, a explicat Alfonso Mondragón, profesore di biologie moleculară la Weinberg College of Arts and Sciences, co-autor al unui articol pe această temă, apărut în revista „Nature”. Se ştia că această reacţie chimică are loc şi că ARN-ul poate juca rolul de catalizator, dar până acum, cercetătorii nu ştiau exact cum se întâmplă acest lucru. „Acum am înţeles mai bine cum funcţionează ARN-ul: RNasiP este alcătuită dintr-un nucleu mare de ARN plus o micuţă proteină, şi aşa se exemplifică tranziţia evolutivă de la o lume biochimică dominată de ARN, la una dominată de proteine.”, a precizat cercetătorul. Proteina are scopul de a ajuta la recunoaşterea ARN-ului de transfer, dar cea mai mare parte a acestui proces are loc datorită interacţiunilor ARN-ARN. Structura arată că odată ce RNaseP recunoaşte tARN-ul, se agaţă de acesta şi, asistat de ioni metalici, rupe legătura chimică, fapt ce duce la maturizarea ARN-ului de transfer, producând astfel o moleculă de acid ribonucleic mai mică, capabilă să contribuie la procesele fundamentale în interiorul celulei. Enzima bazată pe ARN repetă procesul continuu, tăind fiecare acid ribonucleic de transfer exact în acelaşi punct, de fiecare dată. „Descoperirea, făcută în urmă cu 30 de ani, cum că moleculele de ARN pot avea o funcţie catalitică, ne-a făcut să ne gândim la ideea că ARN-ul ar putea să fi fost prima moleculă!”, a mai precizat Mondragón.
•Vulcanii au contribuit la răspândirea vieţii pe Pământ
Un experiment ar putea demonstra cum au influenţat erupţiile vulcanice şi posibilele reacţii chimice care au avut loc în spaţiul cosmic crearea unor aminoacizi ce au dus la apariţia vieţii pe Pământ. Experimentul a fost redescoperit la peste 50 de ani după ce chimiştii Harold Urey şi Stanley Miller au încercat să reproducă, în detaliu, condiţiile primordiale ce au dus la crearea unui aminoacid, prin expunerea unui amestec de gaze la descărcarea electrică a unui fulger. Cinci ani mai târziu, în 1958, Miller a efectuat o altă variantă a acestui experiment. De data aceasta, a adăugat amestecului iniţial şi un hidrogen sulfurat, gazul ce este aruncat în atmosferă în timpul erupţiilor vulcanice. Din motive nebănuite, Miller nu a mai verificat rezultatele reacţiilor hidrogenului sulfurat. Aproximativ o jumătate de secol mai târziu, un fost student al lui Miller, Jeffrey Bada, chimist marin la Institutul de Oceanografie Scripps din California, a descoperit probe vechi într-o cutie de carton prăfuită ce se afla în laboratorul lui Miller. După moartea lui Miller din 2007, Bada a moştenit laboratorul fostului profesor, printre care şi vechea cutie. Astfel, Jeffrey Bada a reluat studiile începute în 1958, folosind tehnici moderne de analiză. Bada şi echipa sa au analizat produşii reacţiei care au fost păstraţi în flacoane mici, şi astfel au descoperit o abundenţă de molecule promiţătoare: 23 aminoacizi şi patru amine, un alt tip de molecule organice. Adaosul de hidrogen sulfurat a condus la crearea de aminoacizi ce conţin sulf şi care sunt importanţi pentru crearea vieţii. Un exemplu de aminoacid descoperit a fost metionina, acesta fiind o substanţă importantă în iniţierea sintezei proteinelor. Rezultatele experimentului – care a expus un amestec de gaze vulcanice, inclusiv hidrogen sulfurat, metan, amoniac şi gaz de dioxid de carbon la o descărcare electrică – ne arată că erupţiile vulcanice ce coincid cu fulgerele au jucat un rol în sinteza unei cantităţi mari şi variate de molecule biologice pe Pământul primitiv, a declarat Eric Parker, un student de la Georgia Institute of Technology şi membru al echipei lui Bada. Experimentul iniţial, realizat în anul 1953, a rezultat mult mai puţine molecule organice – doar cinci aminoacizi. Cu toate acestea, Bada şi echipa sa au reanalizat probele vechi, dezvăluind o varietate mult mai mare de produse biologice importante. Rezultatele experimentului desfăşurat cinci ani mai târziu indică faptul că adaosul de hidrogen sulfurat îmbogăţeşte producerea amestecului de molecule organice. Un alt gaz adăugat în cel de-al doilea experiment, dioxidul de carbon, creează un amestec care seamănă foarte mult cu ceea ce ar fi format atmosfera Pământului primordial, susţine Eric Parker. Scott Sandford, cercetător la NASA’s Ames Research Center din California, precizează faptul că aminoacizii care se combină pentru a forma proteine şi care la rândul lor formează structuri celulare şi controlează reacţiile din organismele vii, nu există doar pe Pământ. Aceste substanţe au fost găsite şi pe meteoriţi, dovadă fiind probele obţinute din asteroizi şi comete. Echipa de cercetare a comparat aminoacizi produşi de experimentul efectuat în anul 1958 cu cele conţinute într-un tip de meteorit bogat în legături de carbon. Faptul că unii acizi corespundeau, iar alţii nu, sugerează faptul că hidrogenul sulfurat a jucat un rol important în sinteza de aminoacizi în unele medii din Sistemul Solar, însă în altele nu. Există o teorie conform căreia viaţa pe Terra a luat naştere din anumite molecule organice venite din spaţiu, declară Standford pentru LiveScience. Întrebarea care îi macină pe cercetători este despre rolul pe care l-au avut moleculele venite din spaţiu, şi nu provenienţa acestora. Munca lui Sandford implică simularea gheţii găsite în multe medii din spaţiu – inclusiv comete – care conţin molecule similare cu cele utilizate în experimentul Miller-Urey, şi bombardarea lor cu radiaţii ionizante. În reacţiile ce reproduc condiţiile din gheaţa cosmică, se observă sintetizarea de aminoacizi, la fel ca în reacţiile ce se crede că au avut loc pe Pământul primordial. Eric Parker a încercat să găsească o scuză pentru care Miller ar fi încetat experimentul şi nu a continuat cercetarea produşilor ultimei reacţii. Mirosul puternic de ouă stricate al produşilor de reacţie ar fi fost piedica ce l-a făcut pe Miller să nu se mai atingă de substanţele rezultate. Pe lângă acest impediment, experienţa oamenilor de ştiinţă a fost una memorabilă. „A fost o oportunitate unică de a merge înapoi în timp şi a te uita la ceea ce a făcut Miller, ca apoi să pot utiliza tehnici moderne de analiză asupra eşantioanelor produse în urmă cu peste 50 de ani şi de a vedea ceea ce mai conţin în ziua de azi…”, explică Eric Parker. Întreaga lucrare a cercetătorilor a fost publicată, cu foarte puţin timp în urmă, în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences.
Sursa: FoxNews
•Concluziile PRO ExpreS: 1. Suntem creaţi de ceea ce ne poate omorî oricând! 2. Venim din Univers, deci mai există viaţă acolo de unde venim noi! 3. Orice s-ar mai descoperi de acum înainte, fără apă, nu ne-am fi născut! 4. Procesul evoluţiei este unic, dar nu şi ireversibil!
Analizând toate aceste comunicate date publicităţii de renumiţi oameni de ştiinţă străini şi preluate şi de revista noastră, de pe diferite site-uri de specialitate, aşa cum am arătat mai sus, specialiştii în Logică ai trustului de presă PRO ExpreS de Drăgăşani care editează şi revista Viaţa Galicei, printre alte numeroase publicaţii, se simt datori să vină cu nişte explicaţii pe care nu înţelegem de ce savanţii care au făcut descoperirile despre care am scris mai sus nu le-au găsit încă:
1. Suntem creaţi de ceea ce ne poate omorî oricând!
Studiind descoperirile pe marginea subiectului vieţii pe Terra, am înţeles că nu putea să apară viaţa, în general şi omenirea, în particular, pe a treia planetă de la Soare, dacă nu îşi „făceau mendrele” anumite chestiuni care, de altfel, în alte situaţii ne sunt pur şi simplu fatale, nouă oamenilor şi chiar şi altor forme de viaţă. Formaldehida, vulcanii, cometele şi chiar şi apa sunt chestiuni care ne pot ucide oricând şi culmea culmilor este că se găsesc din plin în vecinătatea noastră, a omenirii, ca specie, cu alte cuvinte, coabităm această Planetă cu lucrurile care ne-au creat şi care ne sunt şi fatale. Un paradox mai mare ca acesta, nu ştim să existe. Adică vulcanii au participat la răspândirea vieţii pe Pământ. Dar nu sunt vulcanii cei din calea cărora fugim de fiecare dată când erup? Fulgerele? Câţi oameni nu au murit trăsniţi? Ştiţi răspunsul cu toţii, suntem convinşi. Apa? Indiferent că în apa de pe Terra, ori în cea de pe cometele care au lovit Terra, ideea este că aminoacizii s-au dezvoltat în apă. Deci apa ne-a creat şi vă daţi seama că nici nu e nevoie măcar de un ocean ca să inunde toată suprafaţa terestră şi să ne ucidă pe toţi, ori noi, nu avem numai un ocean dar peste 77% din suprafaţa Pământului este acoperită de apă. De cometele care s-a descoperit că au fost „curierii” care au adus viaţa pe Pământ nu mai amintim că se ştie: Dinozaurii din cauza unei comete au dispărut. Cât de greu credeţi că îi este unei comete ca să distrugă şi rasa umană? Acestea fiind spuse, viaţa este produsul unui paradox de proporţii astronomice şi tragic în acelaşi timp: este rezultatul acţiunii unor factori ce pot acţiona şi pentru distrugerea vieţii, oricând doresc ei, aşadar, independent de voinţa noastră!
2. Venim din Univers, deci mai există viaţă acolo de unde venim noi!
Că ne-au adus pe Terra cometele, că ne-au adus asteroizii, că ne-au adus diverse alte corpuri care s-au ciocnit de-a lungul timpului cu planeta noastră, acesta este un detaliu prea puţin semnificativ. Importantă este, din punctul nostru de vedere, descoperirea cum că viaţa, a fost adusă pe Pământ, prin diverşi „curieri” din Univers. Această descoperire este cea mai bună dovadă a faptului că, acolo departe, în Univers, s-a format viaţa, iar nu pe Pământ. Şi devreme ce viaţa a venit pe Pământ din Univers, nimeni nu poate să mai susţină că nu există viaţă pe alte planete,devreme, ce există viaţă chiar şi pe stele mai mici decât planetele, cum sunt asteroizii şi cometele. Că nu este vorba despre forme de viaţă la fel de evoluate ca cele de pe Pământ, ori că sunt forme de viaţă cu mult mai evoluate decât cele cunoscute de om, asta nu poate spune nimeni, deocamdată, rămânând o chestiune pe care trebuie neapărat să o descoperim. Este posibil ca formele de viaţă care încă există în Univers pe comete şi alte stele să nu fi evoluat pentru că nu au avut condiţiile de pe Pământ, însă la fel este posibil să fi evoluat şi mai bine decât cele de pe Pământ. Trebuie cercetat acest aspect, nu dacă există sau nu alte forme de viaţă decât cele de pe Pământ, în Univers, pentru că devreme ce venim din Univers şi noi, cei de pe Pământ, este limpede că nu avem cum să fim singuri, în întreg Universul.
3. Orice s-ar mai descoperi de acum înainte, fără apă, nu ne-am fi născut!
Specialiştii au făcut tot felul de descoperiri şi s-a ajuns, în urma ultimelor astfel de cercetări, la concluzia că suntem aduşi, pe Pământ, de diverse corpuri din Univers ce au intrat în contact cu planeta noastră cu miliare de ani în urmă. Cu toate acestea, s-a stabilit că exista chiar şi apă pe cometele care au adus primele molecule de viaţă pe Terra şi mai mult decât atât, că apa a fost ca un mediu de conservare pentru aminoacizii care au dat naştere vieţii pe Pământ. În această concluzie, viaţa poate exista fără orice, numai fără aer şi apă nu poate continua!…
4. Procesul evoluţiei este unic, dar nu şi ireversibil!
Orice s-ar spune, se poate vorbi despre coliziunile dintre corpurile cereşti din Univers ca despre transferuri de magie; o magie ce poate fi demonstrată şi explicată ştiinţific. Aşa se face că teoria Părintelui Evoluţionismului, Charles Darwin cum că procesul evoluţiei este unic şi ireversibil nu este taman adevărată. Asistăm la forme de sex din ce în ce mai curioase ca să nu le numim altfel, asistăm la împerecheri între femei şi cai, iar de altele nici nu mai amintesc. Oare ce forme de viaţă pot rezulta din astfel de contacte sexuale? E ca şi în cazul diferitelor specii de câine. De curând am văzut un dog german care avea botul de pechinez. Mergând mai departe cine ştie ce alte forme de viaţă vom mai vedea. Iar dacă ne întoarcem la contactul Terrei cu te miri ce alte corpuri cereşti capabile să schimbe clima, transportatoare de te miri ce forme de viaţă, ne punem întrebarea dacă, prin schimbarea condiţiilor climatice de pe Pământ, nu vom asista la creşteri peste toate limitele normalului a unor guşteri, a unor crocodili, a unor şerpi şi aşa mai departe, astfel încât oamenii să fie eliminaţi uşor, iar planeta să fie din nou dominată de reptile şi altfel de animale uriaşe. Mie unul nu mi se pare deloc greu să se întâmple o asemenea chestiune… Iar dacă aşa ceva se întâmplă, este logic că oricât ar creşte în volum actualele forme de viaţă de pe Terra, perfect identice cu vechii dinozauri nu vor mai fi, însă se poate reveni la dominarea Terrei de către animale mari şi la dispariţia celor mici, ca şi a omului care stăpâneşte acum planeta. Acestea fiind spuse, actualii oameni de ştiinţă, credem noi, nu ar trebui să se avânte prea serios ca să ia de bun faptul că procesul evolutiv este ireversibil. Unic este, dar ireversibil, nu poate fi, cu siguranţă!
––––––––––––––––––––––––––––––––
3. Cele mai noi 10 mari conspiraţii din istoria omenirii
„S-ar putea ca toti cei care cred in conspiratii sa nu se teama de ele, ci sa doreasca existenta lor; s-ar putea ca ei sa nu doreasca sa accepte tezele scepticilor si sa descopere ori sa inventeze conjuratii tocmai pentru ca au nevoie de ele. Fara Dumnezeu si fara conspiratii, fara superiorii oculti de care vorbeau masonii germani din secolul al XVIII-lea, fara batranii intelepti ai Sionului, fara Clubul Bilderberg, fara stapanii lumii, fara diavol, cei mai multi dintre noi ne aflam singuri in fata unei lumi de neinteles, nu ne dam seama ce se intampla, suntem orfani. Stapanii lumii sunt rai si egoisti, dar ce ar fi daca nu ar exista? Daca nu ar exista un plan, istoria ar deveni lipsita de sens, iar accidentul, intamplarea, avaritia, iresponsabilitatea si stupiditatea ar domni peste specia noastra. Daca stapanii lumii nu ar exista, nu numai ca am fi singuri, dar, mai mult, am fi raspunzatori de destinul nostru, iar aceasta este o povara grea, pe care nu toata lumea ar fi dispusa sa si-o asume. A fost nevoie de doua veacuri pentru a incepe sa acceptam existenta lui Dumnezeu, dar ce ne ramane daca nu exista nici diavolul?”. Cu ajutorul specialiştilor de la site-ul http://www.descopera.ro, Trustul de Presă PRO ExpreS, editorul ziarului PRO ExpreS de Drăgăşani, al ziarului electronic PRO ExpreS de Râmnic, al revistei de scandal PRO EXtreM – 100 % SCANDAL, al suplimentului cultural PRO ExpreS CULTURAL şi al primei reviste generaliste din mediul rural vâlcean Viaţa Galicei, vă prezintă, descrie şi comentează, pentru dvs., în cele ce urmează, cele mai noi 10 mari conspiraţii din istoria modernă a omenirii:
LOCUL 10. Marile companii petroliere împiedică, de peste 100 de ani, dezvoltarea maşinii electrice:
Cel mai concis, această teorie a conspiraţiei este expusă în excelentul film documentar Who Killed the Electric Car? din 2006, în care se lansează ipoteza că diversele tehnologii care ar fi permis dezvoltarea ieftină, rapidă şi eficientă a maşinilor electrice au fost suprimate (unele, aruncate în aer la propriu) de către un consorţiu obscur format din marile companii petroliere împreună cu diverşi indivizi aflaţi în poziţii cheie, chiar în interiorul industriilor producătoare de maşini. Prima lovitură de Knock-Out dată maşinii electrice s-ar fi petrecut în 1899, an în care un prototip foarte competitiv atingea recordul mondial de viteză de la acea dată: 110 km/h! o performanţă uluitoare pentru sfârşitul secolului XIX. În ciuda acestui fapt, nimeni nu a mai auzit nimic de prototipul cu pricina, iar maşinile de serie produse în primii ani ai secolului XX atingeau cu greu 30-40 km/h. A doua mare lovitură ar fi avut loc cândva între 1913-1914, când eforturile comune ale celor mai prolifici inventatori din acei ani, Henry Ford şi Thomas Edison, de a produce un vehicul electric, ieftin şi performant au fost impiedicate cu fervoare de tot soiul de indivizi cu largă putere financiară şi influenţă. În sfârşit, ultima mare bătălie s-ar fi dat recent, în pragul anilor 2000, când General Motors şi-a îngropat „de bună voie” EV1, primul prototip de maşină electrică a unui mare jucător din industria auto, care a intrat pentru o scurtă vreme (1996-1999) în producţia de serie.
PRO EXPRES: Să ne gândim puţin! Dacă cineva consideră că nu este adevărat faptul că interesele marilor producători de maşini cu motoare pe carburanţi şi mai ales interesele petroliştilor ar sta la baza faptului că, în 2012, când japonezii inventează trenuri mai late decât o autostradă românească şi aproape la fel de înalte ca Podul peste Dunăre, de la Cernavodă, astfel încât aceste trenuri să poată circula pe deasupra străzilor mari şi pline de camioane gigant şi alte cele, trenuri care circulă nu pe roţi, ci pe magneţi, ori când până şi în România există trenuri care circulă pe curent, pe anumite porţiuni din ţara noastră, iar vitezele pe care şe ating aceste trenuri depăşesc chiar şi de 5-6 ori viteza celei mai reuşite maşini cu motor electric inventată până acum, în lume, iar aceste trenuri au cel puţin cinci decenii de la apariţie chiar şi în ţara noastră care este la coada celor mai evoluate sau nici măcar acolo, atunci să ne răspundă aceşti sceptici care însă ce mai îndoiesc de existenţa unei conspiraţii mondiale în acest sens, la întrebarea cum este posibil ca marile genii ale omenirii să creeze o maşină electrică ce merge cu mult sub 110 km la oră, iar bateria să nu te ţină nici măcar cât ai avea nevoie să parcurgi o distanţă echivalentă cu cea a autostrăzii Bucureşti – Piteşti, şi toate astea în 2012 când am ajuns chiar până la performanţa de a ne porni chiar şi bătrâna noastră Dacie, de la sute de kilometri distanţă, printr-un simplu program instalat pe un telefon mobil şi un cip care să recepteze semnalul de la telefon, pe bătrâna noastră maşină naţională?
LOCUL 9. Tsunami-ul din 2004 a fost provocat de o bombă:
Cu cele 229.866 de morţi pe care le-a provocat, Tsunami-ul care a lovit Oceanul Indian pe 26 decembrie 2004, din perspectiva numărului uriaş de victime pe care le-a produs, se află pe locul 7 în topul celor mai mari dezastre naturale din toate timpurile şi pe locul 2 în topul celor mai sângeroase cutremure. Însă, dacă nu este vorba despre un dezastru „natural”, ci de un genocid care a fost iniţiat intenţionat, cu ajutorul unei aşa-numite bombe-tsunami, o armă nucleară care a fost detonată într-o poziţie strategică din adâncul oceanului? Conspiraţioniştii afirmă că tehnologia capabilă să provoace o tragedie de asemenea proporţii este cel puţin fezabilă, din moment ce o seamă de cercetări în acest domeniu au fost conduse încă din timpul celui de-al doilea Război Mondial, experimente cu bombe-tsunami realizându-se în 1944 şi 1945 în Noua Zeelandă. De asemenea, încă din 1997, cu 7 ani înaintea devastatorului tsunami, Secretarul Apărării de atunci, din Statele Unite, William S. Cohen, afirma că: „Există grupări care au capacitatea de a se angaja în eco-terorism, prin tehnologii militare capabile să schimbe clima, să provoace cutremure sau erupţii vulcanice.”. Cu toate acestea, în afara ipotezei că totul a fost un sângeros test la scară mare, cu greu se pot descifra motivele celor care ar fi lovit atât de crunt Sud-Estul Asiei prin tsunami-ul din Oceanul Indian.
PRO EXPRES: Eu, Alin Barbu, patronul trustului de presă PRO ExpreS sunt unul dintre acei oameni care dacă mâine ar ajunge la conducerea României, primul lucru pe care l-aş face ar fi să creez o ţară cu numai 100 de mii de oameni din cei aproae 21 de milioane de oameni câţi are România acum. De ce? Păi, pentru că sunt mai uşor de hrănit, fiind mai puţini, statul ar avea mai puţine cheltuieli, deci şi-ar mai plăti din datoriile externe imense pe care le are acum, doar că pentru asta, ar trebui să găsesc o soluţie să nu pun o bombă la întâmplare în mare, ci să o pun sau să o detonez atunci cân sunt sigur că ar muri oamenii proşti ai acestei ţări, astfel încât dacă tot fac un sacrificiu ca acesta, măcar să rămân cu genii, căci România nu are ce vinde, la ora actuală, ca să-şi plătească datoriile, în afară de… „materie cenuşie”. În acest caz, vi se pare exclusă teoria conform căreia o bombă a generat tsunami-ul care a decimat statele de la malul oceanului indian. Să nu uităm este o zonă a Planetei cu state cu populaţii ridicate şi grad de sărăcie de asemenea!
LOCUL 8. Atacurile teroriste de la World Trade Center:
Reprezintă, poate, cel mai fierbinte subiect care a căzut pradă teoriilor conspiraţiei în istoria contemporană. Pe de-o parte, conspiraţioniştii susţin că o seamă de indivizi din Guvernul Statelor Unite şi din serviciile secrete americane au avut date certe despre iminentul atac, însă au ocultat voit această preţioasă informaţie – precum s-a întâmplat pe 7 decembrie 1941, în cazul atacului aviatic japonez de la Pearl Harbor, din timpul celui de-al doilea Război Mondial -, refuzând să întreprindă şi cea mai mică acţiune care ar fi împiedicat producerea atentatelor. Pe de altă parte, se speculează că explozia celor două avioane care au lovit Turnurile Gemene din New-York nu ar fi fost suficient de puternică pentru a conduce la prăbuşirea zgârâie-norilor WTC, aceasta producandu-se în urma unor explozii controlate (există martori care susţin că ar fi auzit aceste explozii), iar Pentagonul nu ar fi fost, de fapt, lovit de niciun avion. Care să fi fost scopul oficialilor americani care au orchestrat sau au permis sângeroasele atacuri? Foarte simplu: declanşarea Războiului împotriva terorismului, creşterea justificată a cheltuielilor militare şi îngrădirea, de asemenea, legală, a libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti.
PRO EXPRES: Acum, să o privim şi pe partea cealaltă: prea liniştite erau apele în ceea ce priveşte atacurile lui Osama BinLaden, în acea perioadă. Iar acest Osama BinLaden ce este de fapt? O altă conspiraţie despre care o să alocăm un spaţiu în numărul viitor al rrevistei noastre Viaţa Galicei, pentru că este mult mai amplu subiectul şi trebuie dezbătut ca atare? Mai exact, BinLaden nu este o persoană. Este un grup. Un grup poate cât America la un loc. Osama BinLaden are un chip pe care l-am tot văzut dar seamănă al naibii de bine cu chipul pe care l-ar desena un copil de grădiniţă atunci când îi ceri să-şi închipuie un musulman. Cam asta este treaba: americanii i-au atribuit un chip de om unei întregi armate pe care – cum au recunoscut, de altfel – ei au creat-o, însă le-a scăpat de sub control. Eu nu cred că lucrurile stau chiar aşa. Eu cred că această armată nu le-a scăpat de sub control însă s-a cam distanţat de ei pentru că nu s-a putut bate palma în diverse privinţe, fapt ce i-a speriat pe americani şipe aliaţii lor, iar ca să neutralizeze armata cu pricina, aveau nevoie de un motiv. Şi l-au găsit: distrugerea turnurilor gemene de aşa natură încât să pară terorism! Apoi l-au prins pe BinLaden, l-au omorât, chipurile, dar de ce nu l-au judecat, de ce nu l-au lăsat să vorbească precum pe Sadam Husein, spre exemplu, de ce nu l-au pus în faţa camerelor de luat vederi? Pentru că nu a existat de fapt acest Osama BinLaden. Acesta este singurul răspuns plauzibil… Apoi, trebuie să mai privim un aspect: la câţiva ani de la distrugerea World Trade Center, punctul zero al economiei americane, de altfel, a venit criza finanicară peste întreaga planetă. Americanii tot au fost la suprafaţă şi în mijlocul crizei, deşi criza chiar de la ei a plecat, prin falimentul băncii Lehmet Brothers. Cum se explică acest fapt? Foarte simplu: Din distrugerea World Trade Center statul american a primit o groază de bani din afară, de la grupuri conspiraţionale interesate de petrolul din Irak-ul lui Sadam Husein şi, de ce nu, de restul petrolului, din întreaga Arabie pe care se putea pune mâna foarte uşor după ce doi terorişti importanţa – sau mai bine zis, doar numiţi terorişti de către americani – au fost spulberaţi relativ uşor de americani. Aşa americanii au băgat groază în oricine ar fi îndrăznit să li se opună dacă ei vroiau să cucerească o ţară sau alta… De unde aveau americanii, şi după criza cu pricina, destui bani încât iată, să construiască, în locul World Trade Center, în timp relativ record un nou zgârâie nori, deja mai înalt decât fostele turnuri gemene, cu peste 100 de metri şi care deja se anunţă a avea, la finele construcţiei, cu cel puţin 100 de metri peste Burj Khalifa din Dubai, cea mai înaltă clădire – zgârâie nor-ul de un kilometru înălţime – cum mai este numit acest uriaş al lumii, la ora actuală?
LOCUL 7. Nu există încălzire globală! Totul este o afacere mondială:
Conspiraţioniştii susţin că aşa-zisa schimbare climatică este de fapt şi de drept o fraudă perpetuată pentru scopuri financiare şi ideologice. Întreaga isterie în masă provocată de iminenta încălzire globală ar fi de fapt o făcătură inventată de către obscurul grup de interese Bilderberg (130 de potenţi financiari şi persoane cu largă influenţă, de la bancheri la politicieni) care se foloseşte de încălzirea globală pentru a impune, în secret, o guvernare mondială. Unul dintre cei mai înverşunaţi susţinători ai acestei teorii este chiar un climatolog, William M. Gray. Acesta afirmă că, alături de terorism, încălzirea globală este inamicul public numărul 1 de care avea nevoie sistemul internaţional de putere după sfârşitul Războiului Rece, pentru a facilita marilor lideri impunerea unei cauze politice cu un larg succes la public, prin care să se ia abuziv măsuri politice, economice şi sociale ce ar fi „absolut necesare” pentru a împiedica schimbarea climatică – adică pentru ca jucătorii din umbră să-şi realizeze interesele. În urma obsesiei mondiale vizavi de încălzirea globală, ar avea de câştigat politicienii, oamenii de ştiinţă, oamenii de afaceri, diverse structuri din ONU, mişcările ecologice, plus numeroase organizaţii secrete, precum Grupul Bilderberg şi Clubul de la Roma.
PRO EXPRES: Deja se încearcă popularea planetei vecină Marte. Cum? Prin poluarea sa îndejuns încât aceasta să îşi creeze singură atmosferă, singurul lucru care îi mai lipsea pentru a găzdui oameni, plante şi animale de genul celor terrestre, după ce s-a descoperit că această planetă dispune de apă chiar dacă nu în forma de pe Pământ. Ori dacă se poate genera pe Marte, de către om, un fenomen similar celui de încălzire mondială, de ce nu s-ar putea realiza unul şi pe pământ. De fapt, mare mi-ar fi uimirea ca nu cumva chiar asta să se dorească de către companii imobiliare imense din lume, anume: să-i oblige într-un fel sau altul sub ameninţarea condamnării rasei umane la dispariţie, pe Terra, să cumpere pământ şi locuinţe pe Marte pentru perpetuarea speciei umane. Are şi de ce. Marte este şi mai mare ca suprafaţă, ori pe Terra deja nu prea mai avem loc. Nu credeţi că există conspiraţionişti care şi-ar dori să locuiască pe Marte, iar pe Terra să o folosească doar ca pe un loc de pescuit după ce va fi inundată în urma topirii Gheţarilor ca şi rod al Încălzirii Globale? Dacă nu credeţi, ei bine, chiar şi oamenii de ştiinţă au fost cumpăraţi de aceştia, altfel nu ar fi făcut declaraţii pe care le-am văzut deja cu toţii prin presă cum că, în câteva mii, poate chiar sute de ani, dacă nu vom găsi o soluţie fie ca să ne adaptăm la viaţa de peşti, fie ca să găsim o altă planetă pe care să o putem popula, vom dispărea definitiv şi irevocabil ca dinozaurii, spre exemplu…
LOCUL 6. SIDA, Ebola si SARS au fost inventate in laborator:
În ultimii 20 de ani, una dintre temele predilecte ale romanelor şi filmelor de groază este virusul scăpat de sub control, experimentul bacteriologic şi virusologic secret care ar penetra măsurile de securitate, s-ar răspândi instant în întreaga lume şi ar provoca Apocalipsa. Puţini ştiu însă că asemenea subiecte de ficţiune au apărut tocmai în urma ipotezelor unor (pseudo)oameni de ştiinţă care sunt convinşi de veridicitatea lor, publicând, spre sfârşitul anilor ’80 din secolul XX, o largă serie de lucrări mai mult sau mai puţin documentate în care afirmau că virusurile HIV, Ebola şi SARS sunt de fapt nişte superarme bacteriologice care au fost create în secret de către Guvernul american. Mai mult de atât, răspândirea SIDA în Africa, în rândul homosexualilor şi al prostituatelor nu ar fi decât etape ale unui monstruos genocid în masă orchestrat de către elemente puritane şi xenofobe din administraţia SUA, iar gripa aviară de acum 2 ani – un test la scară mondială şi un avertisment la adresa Chinei. Conspiraţioniştii care promovează această teorie, mai susţin că încă de la bun început, există antivirus pentru toate cele trei calamităţi bacteriologice, însă acesta este ţinut secret, în vreme ce diversele cercetări independente care urmăresc (re)descoperirea remediilor sunt înfrânate, împiedicate sau, în cele din urmă, eradicate de către cei care au lansat virusurile în lume.
PRO EXPRES: Nu de alta, dar hai să nu mai vorbim de tratamentele scumpe şi diferite, să vorbim de un lucru mai simplu: poţi face sex şi fără să rămâi gravidă chiar dacă nu foloseşti prezervativ sau alte metode contraceptive, ca atare, vânzările de prezervative ar fi scăzut şi producătorii ar fi dat faliment dacă nu apăreau SIDA şi alte boli, nu-i aşa? Mai mult, şi cancer-ul se poate trata astăzi, numai în cazul SIDA nu mai este nici o speranţă. Să fim serioşi! În 2012? Refuz să cred că există o boală care să nu se poată trata… Mai ales pentru că cine a creat un virus nu îl poate crea decât ştiind perfect ce ucide virusul, adică cunoscând, mai întâi, antidotul. Dar, ce să mai vorbim: Eminescu a murit de o boală banală care astăzi, cu cele mai ieftine tratamene, în câteva zile eşti vindecat şi devi ca nou… Cine ştie, poate după ce inventează alt virus în laborator, specialiştii vor veni cu un leac şi pentru SIDA şi atunci şi scepticii vor crede că este vorba de o conspiraţie şi în acest caz. Dar până atunci, stimaţi locuitori din mediul rural, aduceţi-vă aminte cum v-au fost omorâte găinile sub motivul gripei aviare. De ce? Păi dacă dvs nu mai cumpăraţi ouă de la marile companii producătoare şi nici carne pentru că vi se părea mai ieftină dacă o creşteaţi în curte, de aceea, au găsit ei un virus. Iar dacă nu a existat niciodată, l-au inventat, ce mare greutate. Mai ales că au mai crescut şi preţul atunci la carnea de pasăre şi la ouă, iar omul trebuie să mănânce deci a cumpărat chiar dacă era mai scumpă, aşadar nu s-au îmbogăţit numai pentru că o vindeau la preţul la care era, dar în cantităţi mai mari, ci mai ales pentru că au crescut preţul susţinând, vezi doamne, că nu mai sunt găini destule că au fost omorâte de gripă!
LOCUL 5. Cine l-a asasinat pe Kennedy?
Poate fi considerat exemplul clasic de teorie a conspiraţiei. De altfel, foarte mulţi sociologi afirmă că acesta este punctul de cotitură în istoria conspiraţionistă, momentul în care teoriile, conspiraţiile s-au transformat din joaca intelectuală a unui cerc restrâns, a unui grup de entuziaşti, într-un adevărat şi exploziv fenomen de masă. Explicaţia este foarte simplă, arată psihologii: defunctul preşedinte american John F. Kennedy (29 mai 1917 – 22 noiembrie 1963), s-a bucurat de o imensă simpatie în rândul americanilor, iar asasinarea sa a fost percepută precum şocul traumatic pe care-l resimţim în momentul în care ne moare un prieten sau o rudă dragă… Toate aceste raţiuni afective şi psihologice, combinate cu numeroasele omisii, controverse şi bâlbâieli din Raportul Comisiei Warren, care l-a decretat drept asasin unic pe Lee Harvey Oswald, au născut o monumentală respingere publică a variantei oficiale, un oprobriu fără precedent în istorie. Aşadar, cine l-a asasinat pe Kennedy? Probabil, nu vom afla niciodată, pentru că indiferent ce (nou) răspuns oficial ar mai da acum, la 46 de ani de la producerea controversatei crime, diverşi oficiali americani, teoriile conspiraţiei s-au împământenit atât de bine, încât – probabil – pentru totdeauna vor exista numeroase (şi poate argumentate) dubii în acceptarea unui răspuns final. Cei mai vizaţi adevăraţi killeri ai lui Kennedy (chiar dacă Oswald a apăsat sau nu pe trăgaci) ar fi de fapt: Rezervele Federale (sistemul bancar central din SUA), CIA, KGB, FBI, vicepreşedintele Lyndon B. Johnson, Fidel Castro sau/şi Mafia.
LOCUL 4. Guvernele ascund adevărul: extratereştrii există!
Totul a început în noaptea zilei de 24 februarie 1942, când numeroşi martori oculari afirmă că au văzut mai multe obiecte zburătoare neidentificate pe cerul Los Angeles-ului, OZN-uri asupra cărora artileria anti-aeriană americană ar fi deschis focul. Precum în cazul asasinarii lui Kennedy, oficialii americani nu au dat o explicaţie satisfăcătoare opiniei publice – trebuie avut în vedere că numărul californienilor care pretind că au văzut OZN-urile se ridică la câteva mii, dar şi faptul că trecuseră nici 3 luni de când America intrase în cel de-al doilea Război Mondial, după atacul de la Pearl Harbor, iar americanii intraseră în fibrilaţia psihologică a războiului. 5 ani mai târziu, pe 7 iulie 1947, avea loc celebrul incident Roswell – atunci, armata americană ar fi recuperat epava unui OZN care s-ar fi prăbuşit lângă orăşelul Roswell din New Mexico. Şi în acest caz, un număr impresionant de persoane – peste 100 – afirmă că ar fi văzut fie OZN-ul, fie epava acestuia. Mai mult de atât, conspiraţioniştii speculează că americanii ar fi recuperat cadavrul unui extraterestru (sau chiar un extraterestru în viaţă). Explicaţia oficială – cum că s-ar fi prăbuşit un balon meteorologic – nu a mulţumit, din nou, pe nimeni. De atunci, numărul celor care afirmă că au văzut OZN-uri a explodat, iureşul dezvăluirilor, controverselor şi cercetărilor ştiinţifice şi pseudo-ştiinţifice devenind un fenomen în masă, la scară planetară. Psihologii afirmă chiar că, în cazul ufologiei, avem de-a face cu o primă şi adevărată mitologie modernă, inventată în secolul XX.
PRO EXPRES: Ce nu pricepem noi este ce îi miră atât de tare pe cei care au inclus acest lucru în topul celor mai mari 10 noi conspiraţii. Asta deoarece Guvernul Român spre exemplu ascunde până şi numărul real al votanţilor din România, darămite un secret ca OZN-urile. Doar că noi nu suntem atât de proşti. De aceea tim şi ce este cu poarta amplasată în mijlocul drumului de la Cetatea Poenari din judeţul Argeş cu o inscripţie care interzic e strict accesul. Este simplu: acolo este singura bază din România unde se fac experimente pe oameni şi se ascund tehnologii extraterestre capturate cu diverse ocazii.
LOCUL 3. Lumea este condusă de conjuraţii secrete: masoni, illuminaţi, skull&bones etc.
O organizaţie secretă cu origini obscure, care se pierd în negura istoriei (studiindu-i o parte a simbolisticii, unii cercetători sugerează că ar fi o recrudescenţă a medievalului Ordin al Cavalerilor Templieri; alţii merg mai departe şi afirmă că Motorul Prim al organizaţiei s-ar situa undeva în Egiptul Antic), Masoneria a răsărit spre sfârşitul secolului XVI, începutul secolului XVII. De atunci, organizaţia s-a menţinut într-un discutabil (semi-)anonimat şi s-a implicat, din ce în ce mai activ, în viaţa publică. Se pare că, încă din secolul XVIII, în ceea ce priveşte ordinea mondială, scopul secret al Masoneriei este crearea unei societăţi bazată pe idealurile libertăţii, egalităţii, fraternităţii, separării Bisericii de Stat şi al toleranţei religioase. În acest sens, masonii au luat parte activ la numeroasele revoluţii din secolele XVIII şi XIX, care au zguduit lumea din rădăcini şi au făcut trecerea ireversibilă de la societăţile organizate medievale la cele moderne. Numărul lor a crescut constant – conform ultimelor estimări, în prezent, în lume, sunt în jur de 5 milioane de masoni – iar Masoneria a strâns în interiorul ei elite politice, religioase şi artistice, astfel încât, dacă o privim din perspectiva sociologiei politice şi o identificăm cu un enorm şi planetar grup de interese, supoziţia conspiraţioniştilor cum că masonii ar conduce lumea (sau, mai degrabă, o parte a ei) capătă iz de adevăr. Illuminaţii ar fi (în unele dintre ipoteze) crema elitei masonice, iar scopul acestora este mult mai obscur; în vreme ce Skull&Bones este o societate secretă, o frăţie din cadrul prestigioasei universităţi americane Yale, pepiniera studenţească a Marilor Loje americane. Interesant este că, pe parcursul secolului XX, în Statele Unite, într-o proporţie covârşitoare, aproape toate elitele din politică, administraţie şi finanţe – de la preşedinţi, la secretari de stat şi directori de servicii secrete sau bănci – au studiat la Yale şi, evident, au făcut parte din Skull&Bones.
LOCUL 2. New World Order – guvernul mondial:
Este varianta „hardcore” a teoriei precedente. Conspiraţioniştii afirmă că un extrem de puternic şi secret grup format din cei mai influenţi membri ai diverselor societăţi secrete (un soi de elită a elitelor) complotează pentru a conduce lumea prin intermediul unui guvern mondial care ar înlocui treptat suveranitatea statelor. Grupul ar fi responsabil de formarea climatului financiar modern din secolul XX – erupţia marilor companii transnaţionale şi, strâns legate de acestea, de fenomenul globalizării. Interesant (şi poate comic) la această teorie a conspiraţiei este faptul că le reuneşte într-un enorm amalgam sincretic pe toate celelalte – New World Order face legătura dintre evrei şi masoni, lansând controversata sintagmă «mişcarea iudeo-masonică», îi pune în aceeaşi barcă pe Illuminaţi şi pe extratereştri, reuneşte nenumărate teorii apocaliptice şi grupuri milenariste creştine (aici intră, de exemplu, toate speculaţiile legate de paşapoartele biometrice şi cipurile subcutanate), pe Hitler, URSS, pe Templieri, terorişti şi cercetătorii care experimentează arme bacteriologice. Susţinătorii New World Order afirmă că întreaga istorie se desfăşoară în parametrii unui enorm Plan de Înrobire Mondială a Omenirii, fiecare epocă nefiind altceva decât o nouă etapă în schema de desfăşurare a maleficelor maşinaţiuni.
LOCUL 1. Sionismul – lumea este controlată de evrei:
Ocupă prima poziţie a acestui top pentru că este cea mai veche şi mai amplă teorie a conspiraţiei, strâns legată de numeroasele ideologii xenofobe şi politici rasiste care au bântuit istoria şi, fiind reinventată, practic, din antichitate şi până în epoca modernă, în fiecare secol în care au apărut mişcări antisemite. În secolul XX, teoria a fost propulsată de un controversat document, Protocoalele Înţelepţilor Sionului, din care rezultă că evreii împreună cu masonii conspiră pentru a acapara puterea mondială şi a controla lumea. Textul are forma unor instrucţiuni de manual prin care noii membri acceptaţi în rândul Înţelepţilor sunt iniţiaţi în politica de cucerire a lumii prin controlul mass-media şi a finanţelor şi prin înlocuirea ordinii sociale tradiţioanle cu una bazată pe manipularea în masă. Într-o proporţie covârşitoare, majoritatea istoricilor şi cercetătorilor care au studiat lucrarea în profunzime au dovedit că aceasta este, pe alocuri, un plagiat după cartea satirică Dialoguri în Iad între Machiavelli şi Montesquieu (scrisă, în 1864, de francezul Maurice Joly) şi un fals fabricat cândva între 1895 şi 1902 de către ziaristul rus Matvei Golovinski, la ordinul lui Piotr Rachkovski, şeful diviziei de la Paris a poliţiei secrete ruseşti, Okhrana. În ciuda acestor evidenţe, Protocoalele… au fost des folosite în mod propagandistic pentru a alimenta mişcările antisemite – mulţi analişti considerând ironic că tocmai propagarea lor este o conspiraţie în sine.
––––––––––––––––––––––––––––––––
4. Tot adevărul despre Triunghiul Bermudelor
În Oceanul Atlantic, între trei ţări, se regăseşte legendarul Triunghi al Bermudelor. Cele trei oraşe care îl înconjoară sunt: Bermuda, Puerto Rico şi Fort Lauderdale. De-a lungul anilor, în această zonă, au dispărut, în mod misterios, nave, oameni şi aeroplane a căror urmă nu a mai fost găsită vreodată. În scurt timp, zona a căpătat numele de „Triunghiul diavolului”, fiind ţinta superstiţiei umane că diavolul a acaparat zona şi râde de călătorii pierduţi, supunându-i la diferite încercări. Să fie oare diavolul care ne joacă feste? Sau poate extratereştrii folosesc acest loc drept bază militară pe pământ? Dar, poate că triunghiul conţine un vortex mistic ce atrage oamenii într-o a treia dimensiune!
Mitul triunghiului misterios a început pe data de 16 septembrie 1950, într-un articol al reporterului E.V.W. Jones, ce relata dispariţia misterioasă a câtorva nave şi avioane între coasta Floridei şi Bermude. La doar doi ani după apariţia articolului, revista „Fate” publica, la rândul său, un articol scris de George X. Sand, cu privire la o serie de dispariţii maritime ce nu au lăsat nici o urmă, în triunghiul de apă dintre Florida, Bermude şi Puerto Rico. Nu a trecut mult timp până ce au început să apară idei şi teorii ciudate cu privire la această porţiune de ocean. M.K. Jessup a scris despre dispariţiile repetate din această zonă, sugerând că forţe extraterestre ar fi cauza principală. Aceeaşi opinie era împărtăşită şi de Donald E. Kyhoe în cartea „Conspiraţia Farfuriei Zburătoare”. Cel care a inventat denumirea de Triunghiul Bermudelor a fost Vincent Gaddis ce a scris un articol în ediţia din luna februarie a „Argosy”, o mărturisire ce avea să apară mai târziu în cartea sa „Orizonturi Invizibile” sub denumirea de “Triunghiul Bermudelor Mortal”. Astfel, a luat naştere denumirea a ceea ce avea să fie mitul Triunghiului Bermudelor. De-a lungul anilor au apărut nenumărate articole, cărţi şi filme ce ilustrau misterul dispariţiilor din Triunghiul Bermudelor. Orice om pragmatic cu siguranţă se întreabă cum se poate ca, în zilele noastre, să dispară bărci, avioane şi călători, într-o singură bucăţică de apă? Nu le-ar fi oare teamă avioanelor internaţionale de călători să survoleze această zonă a oceanului? Majoritatea cred, deja, că totul nu este decât un mit ce a supravieţuit de-a lungul anilor, hrănit fiind de întâmplări născocite şi poveşti exagerate ce au mers din generaţie în generaţie, datorită unor oameni cărora le place să asculte poveşti misterioase cu un final neprevăzut! Una dintre cele mai faimoase poveşti din Triunghiul Bermudelor, este dispariţia misterioasă a zborului 19. Cum s-a întâmplat totul? Pe data de 5 decembrie 1945, 5 bombardiere Avanger au părăsit aeroportul naval de la Fort Lauderdale. Acestea nu s-au mai întors niciodată la bază. Bomabardierele Avenger aveau la bord 14 oameni din care 13 erau în ultimul stagiu de pregătire al antrenamentului, alături de Locotenentul Charles Taylor. Cei cinci piloţi fuseseră transferaţi, nu cu foarte mult timp înainte de incident, de la staţia navală din Miami. Locotenentul Taylor cunoştea foarte bine Florida, dar nu zburase de foarte multe ori deasupra înspre Bahamas, care era chiar destinaţia zborului 19. Misiunea lor din acea zi era antrenamentul de bombardare a unei baze care se afla la 56 de mile depărtare. Odată îndeplinită misiunea, bombardierele trebuiau să meargă înspre est pentru înca 67 de mile şi apoi, către nord, 73 de mile, urmărind să se întoarcă acasă, prin sud-vest. Cu alte cuvinte, aceştia zburau în formă de triungi exact, în zona ce avea să se numească, mai târziu, triunghiul Bermudelor. La ora 3:50 pm, în acea după-amiază, unul dintre piloţi şi instructorul său de zbor, locotenentul Robert Cox, se pregăteau să aterizeze în aeroportul de la Fort Lauderdale. În acel moment, au auzit o transmisiune radio adresată unei persoane pe nume Powers, care a răspuns că nu ştia unde se află şi că, cel mai probabil, se pierduse, după ultima tură. Puţin mai târziu, locotenentul Cox a reuşit să stabilească legătura cu alt pilot dintre cei pierduţi. Vorbind cu locotenentul Taylor, acesta a aflat ca busolele nu mai funcţionau şi că pilotul era sigur că se aflau desupra cheiurilor Floridei şi nu ştia cum să ajungă la Fort Lauderdale. În acel moment, Cox l-a îndemnat să zboare către nord, înspre Miami. Taylor se înşela amarnic, de fapt nu se afla deasupra cheiurilor, era deasupra insulelor Bahamas şi, urmându-i sfatul lui Cox şi zburând către nord, nu făcea decât să se îndepărteze de ţărm, înspre mare. Eforturile depuse de Cox şi alţi specialişti de a descoperi locaţia în care se afla zborul 19 au fost zădărnicite de mijloacele de comunicaţie slabe. La un moment dat, Taylor a fost îndrumat să lase comanda unuia dintre studenţii săi şi, aparent, acesta nu a făcut-o! Odată cu apusul, cei de la Fort Lauderdale şi-au dat seama, cu oroare, că locotenentul Taylor şi piloţii săi nu aveau nici o idee unde se află, erau complet pierduţi. Interferenţele radio şi semnalul s-au înrăutăţit la răsăritul soarelui, astfel comunicarea cu zborul 19 a devenit imposibilă. Înainte de pierderea legăturii, locotenentul Taylor a apucat să spună că vor zbura spre nord-est pentru o vreme scurtă şi apoi se vor îndrepta către nord. Ultima replică a locotenentului Taylor a fost un îndemn adresat celor ce îl însoţeau, în care le spunea că atunci când vor rămâne fără combustibil, să se adune, pentru a ateriza cu toţii. Soarele apunea deasupra Fort Lauderdale la ora 5.29 pm. Vremea rea venea dinspre nord şi situaţia se transforma într-una de maximă urgenţă. Nimeni nu ştia unde se aflau cei din zborul 19. La ora 6 fix, pentru o clipă doar, comunicarea a devenit mai bună, însă din nefericire, staţiile comerciale cubaneze au bruiat mesajul celor de la Fort Lauderdale pentru zborul 19. La un anumit moment, cei de la centrul de evaluare maritimă ComGulf au crezut că au reperat poziţia aproximativă a piloţilor, undeva la est de plaja New Smyrna, în Florida. Primul zbor de salvare a fost ordonat la ora 6:20. Era vorba de o navă zburătoare Dumbo ce a pierdut contactul cu ţărmul, făcându-i, pe cei ce aşteptau la sol, să creadă că şi ea era pierdută. De fapt, problema se datora unei antene îngheţate care a refuzat să mai funcţioneze. Într-o oră de la încetarea semnalului, mai multe nave au fost trimise în căutarea celor pierduţi. Prognoza meteo şi marea se arătau potrivnice şi turbulente. Unul dintre piloţii navelor de căutare a raportat că a observat, la un moment dat, o explozie puternică, apoi multe resturi şi o pată de ulei în mijlocul oceanului. Nu a menţionat existenţa nici unui supravieţuitor sau cadavru. Din cauza condiţiilor meteo foarte proaste, nu s-a mai făcut nici un demers pentru găsirea eventualilor supravieţuitori. Până la demararea de noi căutari, combustibilul zborului 19 se terminase, iar căutătorii credeau ca piloţii celor 5 bombardiere erau deja morţi. Nici o urmă n-a mai fost găsita vreodata. Pe data de 3 aprilie 1946, a apărut şi rezoluţia dată de comisia ce a investigat accidentul: “accidentul a fost cauzat de proasta orientare a pilotului ce credea că se află în apropierea cheiurilor Floridei, credinţă ce i-a afectat toate deciziile ulterioare şi ordinele către subalterni”. Mama lui Taylor şi mătuşa acestuia au refuzat să accepte acest verdict, forţând oarecum armata să revizuiască raportul în cauză. În luna august a aceluiaşi an, comisia întrunită pentru a revizui respectivul raport a dat acelaşi verdict necruţător. Furioase, cele două femei au angajat un avocat şi au programat o audiere în luna octombrie. Pe data de 19 noiembrie, Consiliul de Judecată al Marinei a retractat decizia originală şi a clasat dosarul drept „Cauze necunoscute”. Dispariţia totală a celor cinci bombardiere se poate datora furtunii puternice la care au fost supuse. “Cunoscute drept păsările de fier ale armatei, acestea cântăreau 14000 de tone fără nici un fel de încărcătură la bord. La un impact puternic acestea s-ar fi scufundat imediat, ajungând pe fundul oceanului. Orice altă urmă ar fi fost înghiţită de oceanul agitat.”, susţine, într-un articol de pe site-ul http://www.calificativ.ro, din care am preluat şi noi tot ce aţi citit până aici, o duduie care nu credem să fi văzut, vreodată, pe viu, în viaţa ei, un accident aviatic, de aproape, de la momentul producerii lui, până la cel al dispariţiei în ocean. Pentru că dacă ar fi văzut această duduie, pe nume Cornelia Gabor, un astfel de incident, ar fi ştiut că, şi dacă cântărea trei miliarde de tone fiecare dintree aceste avioane, în momentul impactului se fac milioane de bucăţele, nu se scufundă cu totul în apă, ci unele mai plutesc şi pe deasupra, căci e imposibil ca in toate milioanele de bucăţele de metal, măcar una-două să nu cântărească , doar câteva kilograme, fapt pentru care ar fi plutit. Astfel, noi, cei de la PRO ExpreS o contrazicem pe duduia Cornelia Gabor, care scrie de la birou, tot ce scrie aici, fiind marotorii multor astfel de accidente, spre deosebire de aceasta, şi întrebăm cum e posibil să dispară chiar totul. Bine avioanele cântăreau 14.000 tone fiecare. Ok. Suntem de acord, dar corpurile oamenilor, si ele făcute bucăţele de la acest impact, nu aveau cum să nu plutească la suprafaţa oceanului, nu? Fapt pentru care, devreme ce totul a dispărut ca şi cum n-ar fi fost vreodată, face ca mitul Triunghiului Bermudelor să rămână în picioare aşa cum îl ştim cu toţi. Şi continuă, pe acelaşi site, aceeaşi duduie care scrie articole de la birou, nu din teren şi fără a fi fost martora unor ciudăţenii, aşa cum am fost noi, cei de la PRO ExpreS, în repetate rânduri, chiar şi la noi în casă, în felul următor: “Pe la începutul anilor ’50, au început să apară informaţii înşelătoare privind dispariţia zborului 19. Poveştile despre locul misteros în care nave şi avioane dispar au început să capteze imediat atenţia publicului, legenda Triunghiului Bermudelor perpetuându-se până în zilele noastre. Multe publicaţii au dat citate false făcute de locotenentul Taylor în timpul zborului, ajungând chiar să afirme că acesta a spus, într-o transmisie către cei de la bază: „Arată de parcă ar fi extratereştrii, nu veni după mine!” sau: “(…) totul e pe dos; ciudat, oceanul nu arată cum arăta de obicei…”. De fapt, locotenentul nu a afirmat niciodată aşa ceva. De aici, la relatarea unor poveşti caraghioase, nu a fost decât un pas. La un moment dat, s-a spus chiar că cele cinci bombardiere au fost răpite de către o navă spaţială ce încă mai bântuie deasupra Triunghiului Bermudelor. Sunt multe poveşti legate de dispariţii ciudate de vapoare şi avioane în Triunghiul Bermudelor. Adevărul e că, dintr-un motiv sau altul, accidente chiar au loc… De exemplu, Titanicul părea indestructibil când a fost pus la apă. Cercetările făcute de Larry Kusche au demolat multe ipoteze şi neadevăruri privind Tiunghiul Bermudelor. După îndelungi căutări în ziare, rapoarte ale poliţiei, buletine meteo şi alte documente oficiale, Kusche a realizat (după cum suspecta) că Triunghiul Bermudelor nu era mai special decât oricare alt loc din lume. O mărturie clară a acestei concluzii este însăşi cartea sa denumită „Misterul Triunghiul Bermudelor – Rezolvat!”. Pe data de 4 aprilie 1975, în revista „Fate” a apărut o declaraţie oficială a Marinei engleze conform căreia 428 de nave au fost declarate dispărute în întreaga lume, din anul 1955, dar Triunghiul Bermudelor nu pare a înghiţi mai multe nave decât alte locuri din lumea largă.”, termină această Cornelia Gabor. Da, duduie, suntem de acord cu tine şi noi, cei de la PRO ExpreS, dar poate ne explici, cum de Titanicul a fost găsit şi se ştie exact unde, ce, cum, când. Şi totuşi, Titanicul nu era mult mai uşor decât acele avioane militare… Corect? Deci Titanicul a fost găsit, dar din ce a dispărut în triunghiul Bermudelor, de ce nu se găseşte niciodată nimic? Te iei, când scrii acel articol pe site-ul http://www.calificativ.ro, după o declaraţie a armatei. Că, mă rog, şi marina tot armată e… Păi, ţi-ai pus vreodată întrebarea că ei au găsit răspunsul şi poate vor să îl ascundă bine de tot, taman pentru că este ceva care ar speria toată populaţia Pământului? A, la asta nu te-ai gândit, nu. Noi nu credem în extratereştrii, garantat, însă nici atât de idioţi nu suntem ca să credem că în afară de noi nu mai există formă de viaţă în întreg infinit-ul universului. Apropo de acest infinit… noi nici asta nu credem. Universul nu e infinit. Garantat! Cel puţin atâta timp cât voi n-aţi inventat un mijloc de călătorie prin spaţiu cu o sursă de energie inepuizabilă ca să puteţi să vă plimbaţi non stop prin Univers. Abia când o să vă plimbaţi, în linie dreaptă prin Univers, fără să ajungeţi în punctul de plecare, timp de câteva miliarde de ani, abia atunci puteţi face o supoziţie cum că Universul e infinit. Dra nici atunci. Pentru că un lucru care este mare, atât de mare că nici în miliarde de ani nu îl poţi străbate, nu înseamnă totuşi că este infinit, nu crezi?
Cum funcţionează Triunghiul Bermudelor?
Despre Triunghiul Bermudelor s-au scris cărţi şi s-au făcut filme. Cu ajutorul acestor „vehicule”, misterele din Triunghiul Bermudelor au intrat în conştiinţa publicului de pe întreaga planetă. Dar cât de misterioasă este această zonă de fapt? Care sunt argumentele celor care susţin că regiunea este una malefică? Triunghiul Bermudelor a devenit faimos odată cu formarea unei legende ce indică faptul că în această zonă din Oceanul Atlantic au avut loc dispariţii misterioase de vapoare (ori alte tipuri de ambarcaţiuni) şi aeronave. Aceste dispariţii misterioase au alimentat imaginaţia căutătorilor de senzaţional şi au oferit subiecte de filme pentru scenariştii de la Hollywood.
Nava USS Cyclops
Probabil cel mai faimos caz de dispariţie a unei nave în Triunghiul Bermudelor este cel al navei USS Cyclops care în 1918, pe drumul de la Bahia, Salvador la Baltimore, Maryland, cel mai probabil s-a scufundat, din cauze necunoscute. Nu se mai deţin date despre navă din momentul în care a plecat din Barbados, unde făcuse o escală neprevăzută pentru aprovizionare. Nu s-au găsit niciodată rămăşiţele navei (dar acesta nu este un caz rar între navele scufundate în prima jumătate a secolului al XX-lea); cei 306 membri ai echipajului şi pasagerii de la bord s-au înecat. De menţionat mai este faptul că nu se poate şti cu precizie locul de eşuare a navei, în interiorul ori în afara Triunghiului Bermudelor.
SS Marine Sulphur Queen
O navă de mare tonaj ce transporta sulf a dispărut în apropierea coastelor Floridei în anul 1963. Echipajul de 33 de marinari a fost declarat dispărut; rămăşiţele navei nu au fost găsite. Au fost găsite totuşi diverse materiale de pe navă, plutind pe ocean. Ce se cunoaşte despre această navă – şi, de regulă, nemenţionat în articolele senzaţionaliste despre Triunghiul Bermudelor – este faptul că nava SS Marine Sulphur Queen era foarte veche, ruginită şi trecuse printr-un proces de modificare a structurii, transformată fiind din tanc petrolier în navă transportator de sulf. În urma modificării centrul de greutate al navei urcase, iar riscul de a se răsturna al navei crescuse.
Zborul 19
Pe 5 decembrie 1945 cinci bombardiere Avenger ale Forţelor Navale americane au decolat de pe un aerodrom militar din Florida pentru o misiune obişnuită de antrenament. Cu excepţia comandantului escadronului, locotenentul Charles Taylor, toţi ceilalţi piloţi erau studenţi. După executarea unui moment tactic, aeronavele şi-au urmat traiectul specificat în planul de zbor al misiunii, care prevedea un mic ocol înainte de întoarcerea la sol. La aproximativ o oră şi jumătate de la decolare, Taylor a luat legătura cu baza, indicând că busola nu-i mai funcţionează. Cu toate indicaţiile ofiţerului de la bază privind traiectul pe care ar fi trebuit să-l urmeze (indicaţii bazate pe precizările oferite de Taylor asupra locului probabil în care se afla escadronul), comandantul escadronului de bombardiere se pare că nu ştia cu precizie unde se află, a ales în mod greşit ruta către acasă şi a rătăcit deasupra oceanului până a rămas fără combustibil, prăbuşindu-se în mare împreună cu celelalte avioane care-l urmau. Resturile celor 5 bombardiere Avenger nu au fost vreodată găsite. S-au făcut speculaţii, neconforme cu ce a rezultat din audierea înregistrărilor zborului 19, privind relatarea de către Taylor a unor presupuse anomalii magnetice care ar fi stricat busola, speculaţii ce au alimentat opiniile susţinătorilor teoriei conform căreia în zona Triunghiului Bermudelor există manifestări ciudate ale câmpului magnetic al Pământului. Desigur, sunt mult mai multe cazuri care fac parte din ţesătura de poveşti ce constituie legenda Triunghiului Bermudelor. Am prezentat aici doar o foarte mică parte, insistând pe cele mai cunoscute.
Fenomene paranormale în Triunghiul Bermudelor:
Aceste ape paranormale au fost un mister, cel puţin (şi probabil), atâta timp cât navele au navigat prin ea. Christopher Columb a scris despre fenomene ciudate pe care le-a trăit când a navigat prin triunghi, în 1492, la Santa Maria. Zborul 19, constând din cinci bombardiere americane ale Marinei au dispărut fără urmă în Triunghiul Bermudelor, împreună cu un plan de salvare de pe 12.05.1945. A fost primul eveniment care a făcut ca această zonă să devină faimoasă pentru misterele sale. De atunci, au început să apară mărturii despre tot felul de activităţi paranormale. Avioanele pierd puterea şi devin incontrolabile, busolele se învârt continuu, multe nave şi avioane au dispărut complet, şi nu au mai fost găsite niciodată. Cerul a fost văzut de culoare albă şi groasă, verde, şi chiar au existat martori care au zărit o ceaţă strălucitoare. În mod ciudat, forţe magnetice de origine necunoscută par să tragă, pur şi simplu, avioanele spre apele paranormale. Ceea ce este şi mai ciudat, este faptul că dispariţiile de nave şi avioane au, de obicei, loc în condiţii meteorologice decente. Triunghiul Bermudelor nu este întotdeauna un pericol pentru a zbura sau naviga. Multe avioane şi vase de toate formele au călătorit în zona mistică, în orice moment al zilei, fără a întâmpina nici un fenomen paranormal, OZN-uri, sau orice altceva care să reprezinte vreo ameninţare. Apele mistice sunt imprevizibile şi lovesc fără nici un avertisment. Nimeni nu ştie cum, sau ce declanşează activitatea paranormală din Triunghiul Bermudelor. Această zonă este numită misterios “Marea Diavolului”. “Marea Diavolului” a devenit cunoscută ca un loc în care se petrec lucruri paranormale după ce nouă nave au dispărut într-un interval de 5 ani (1950-1954). Localizarea exactă a acestor ape paranormale este incertă, deoarece există atâtea locaţii despre care s-au scris de-a lungul timpului fără a avea dovezi care să sprijine cele spuse. Cu toate acestea, dispariţia celor nouă nave au avut loc între coasta Japoniei şi Insula Miyake. De-a lungul timpului Triunghiul Bermudelor a luat peste 1.000 de oameni, care nu au mai fost văzuţi niciodată. În ciuda tuturor oamenilor de ştiinţă, a biologilor, şi a altor persoane care au studiat şi cercetat acest domeniu, această zonă continuă să fie un mister şi un loc de activitate paranormală. Alte nume pentru Triunghiul Bermudelor sunt “Zona amurgului”, “Portul navelor dispărute”, “Tringhiul Diavolului”, “Marea piază-rea”, “Triunghiul morţii”, şi “Iadul din Lost”. În cartea sa, „Secretele şi misterele lumii”, Sylvia Browne cita: “Prietenul doctorului meu a povestit c-a văzut o piramidă, cu un cristal în vârf, sub apă. El a încercat să ajungă mai aproape de el, dar a fost respins de ceea ce părea a fi o forţă electrică care a trecut prin trupul lui. Aparent, această forţă l-a vindecat de cancer!”.
Care este cauza acestor dispariţii misterioase din Triunghiul Bermudelor?
Există o mulţime de teorii privind motivul dispariţiilor din Triunghiul Bermudelor. Printre cele mai vehiculate sunt următoarele:
» anomalii de manifestare ale câmpului magnetic al Pământului, care dereglează ori defectează aparatura de bord a navelor şi aeronavelor ce traversează regiunea Triunghiului Bermudelor;
» indivizi diabolici ce folosesc tehnologie super-avansată, cum ar fi dispozitive anti-gravitaţionale;
» Triunghiul Bermudelor este de fapt o poartă de acces către alte dimensiuni, iar atunci când poarta este activă, tot ce este în zona de acţiune, nave, aeronave, dispar pentru totdeauna în misterioasele „alte dimensiuni”;
» pungi de metan în solul de sub ocean, de unde din când în când se eliberează largi cantităţi de gaz, care odată ajunse la suprafaţă duc la scufundarea navelor. Acest punct de vedere nu este neapărat foarte fantezist; singura problemă este că deşi în principiu aceste gaze eliberate din adâncuri pot fi periculoase, nu s-au consemnat în zona Triunghiului Bermudelor în istoria cunoscută a acestei regiuni;
» un cristal ce-şi are provenienţa în continentul – la fel de misterios şi el – Atlantida, cu puteri supranaturale, îşi încearcă din când în când puterile pe bietele nave călătoare prin apele din zona Americii Centrale.
Cum s-a născut misterul Triunghiului Bermudelor?
În anul 1952 George X Sands a scris într-un articol publicat în revista Fate (Soarta) că a observat că în zona Triunghiului Bermudelor a avut loc un număr neobişnuit de mare de accidente. Sintagma „Triunghiul Bermudelor” a fost menţionată pentru prima dată în anul 1964 de către Vincent H. Gaddis într-un articol din revista Argosy. În acest articol Gaddis susţinea că în zona Triunghiului Bermudelor multe nave şi aeronave au dispărut în mod misterios în ultimii ani. În 1969 John Wallace Spencer a scris o carte, „Limbo of the lost”, în care subiectul a fost Triunghiul Bermudelor. În 1974 a fost publicată cartea „The Bermuda Triangle” de Charles Berlitz, care împreună cu filmul documentar „The Devil’s Triangle”, apărut în 1976, au dus la consolidarea misterului în conştiinţa publicului american (iar apoi, prin intermediul cinematografiei, în conştiinţa publicului de pe întreaga planetă).
Demontarea mitului: Teoria lui Larry Kusche
În anul 1975 Larry Kusche, fost pilot, iar apoi librar interesat de subiectul Triunghiului Bermudelor, a decis să facă o investigaţie pe această temă; rezultatele cercetărilor sale au fost publicate într-o carte apărută în acelaşi an numită cât se poate de explicit „Misterul Triunghiului Bermudelor – rezolvat”. Ce a constatat Kusche? Kusche a descoperit că cei mai mulţi dintre cei care au scris pe tema Triunghiului Bermudelor nu au făcut niciun fel de investigaţie privind adevărul celor susţinute, ci s-au bazat pe ce au spus alţii. De asemenea, acesta a mai aflat că cele mai multe dintre presupusele misterioase accidente, nu erau misterioase deloc la o analiză amănunţită. În unele cazuri, deşi se susţine că navele au dispărut fără urme, în fapt resturile navelor au fost găsite, iar cauzele incidentelor elucidate. În alte situaţii se susţinea, în mod fals, că este suspect cum unele tragedii au survenit pe fondul unei mări liniştite şi unei situaţii meteo foarte bune; în fapt, în multe situaţii de dispariţii de nave ori aeronave principala probabilă cauză a fost starea rea a vremii. Kusche a găsit inclusiv un caz în care un „misterios” accident survenit în regiunea Triunghiului Bermudelor nu avusese loc de fapt în această zonă, autorul iniţial al ştirii confundând porturile între ele; în fapt, accidentul fusese raportat la peste 3000 de mile de Triunghi. Concluzia lui Kusche a fost că misterul Triunghiului Bermudelor este unul fabricat, rezultat al cercetării rudimentare şi al falsificării deliberate a informaţiilor vehiculate.
Probabile explicaţii „pământene” privind accidentele din Triunghiul Bermudelor
Cel mai adesea cauzele dispariţiilor unor nave ori aeronave au legătură cu erori umane, defecţiuni tehnice ori vreme proastă. Astfel de cauze sunt printre cele mai probabile şi în „dosarul” Triunghiului Bermudelor. Am mai putea adăuga pentru regiunea Bermudelor şi pirateria. În afara acestora ar mai fi de menţionat cazul special al „valurilor ucigaşe”, valuri de dimensiuni mari, documentate ştiinţific abia în 1995 şi care pot apărea în regiunea Triunghiului Bermudelor, care este o zonă caracterizată uneori de manifestări meteo extreme. Aceste valuri ucigaşe apar în zona apelor de mare adâncime, se nasc brusc şi au dimensiuni neobişnuite pentru starea meteo în care se manifestă. „Valurile ucigaşe” sunt periculoase şi pentru vasele de mari dimensiuni, cum sunt transoceanicele. Apariţia acestor valuri este cauzată, cred cercetătorii, de convergenţa mai multor factori, cum ar fi vânturi puternici şi curenţi rapizi. Triunghiul Bermudelor reprezintă o regiune cu un trafic naval şi aerian foarte dens. Prin urmare, probabilitatea de a avea aici un număr mai mare de accidente decât în alte zone este mai mare. În procente însă, lucrurile nu atrag în nici un fel atenţia. Nici companiile posesoare de nave, nici companiile de asigurări nu au luat vreodată măsuri pentru restricţia accesului în zona Triunghiului Bermudelor a navelor deţinute ori asigurate. Rapoartele Pazei de coastă din Florida arată că zona nu este caracterizată de accidente numeroase, care să ridice semne de întrebare referitoare la cauzele acestora; fenomene bizare nu au fost semnalate în regiunea Triunghiului Bermudelor de către surse credibile. Aşadar, cel mai probabil, misterul Triunghiului Bermudelor este doar unul dintre misterele artificiale create şi întreţinute de inşi cu fantezie, „fabrica de vise” de la Hollywood şi presa aflată în căutare de senzaţional.
Sursa: www.calificativ.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
5. Experimentul Philadelphia
Povestea celebrului experiment începe în octombrie 1943 în portul militar Philadelphia, atunci când un experiment a avut loc la bordul navei-distrugător USS Eldridge, număr de înregistrare DE-173. Experimentul Philadelphia a avut ca obiectiv crearea unui câmp de forţă care să facă invizibilă nava atât pentru radare, dar şi pentru ochiul uman. Experimentul a fost văzut de sute, dacă nu mii de martori, marinari aflaţi pe ţărm ori pe vasele vecine. Din păcate au survenit efecte secundare neprevăzute ce s-au răsfrânt atât asupra echipajului navei, cât şi asupra navei înseşi. Unii au fost găsiţi încastraţi în metalul navei, alţii au dispărut pentru totdeauna, alţii au înnebunit, în timp ce alţii au fost destinaţi unei vieţi curioase de apariţii şi dispariţii succesive.
foto: Experimentul Philadelphia – reprezentare grafică
Nimic din cele afirmate mai sus nu s-a întâmplat în fapt. Ce urmează însă, chiar s-a întâmplat…
foto: Nava USS Eldridge, fotografiată în anul 1944
Secretul misteriosului experiment a fost ţinut vreme de 12 ani, până când Morris Jessup, autorul unei cărţi despre OZN, a fost chemat de către Biroul de cercetări navale al Forţelor Navale ale SUA. Biroul primise prin poştă o copie a cărţii lui Jessup despre OZN, adnotată pe margini cu diverse idei. Adnotările indicau un singur autor, doar că erau făcute cu trei tipuri de cerneală de culori diferite. Ce spuneau aceste adnotări? Ele „dezvăluiau” detaliile experimentului Philadelphia, iar Biroul de cercetări navale voia să ştie dacă autorul, Morris Jessup, avea vreo idee despre persoana care ar fi putut să facă acele adnotări pe cartea ce fusese trimisă către armată. Jessup a recunoscut scrisul imediat. Acesta primise o serie de scrisori de la o persoană care se recomanda Carlos Allende şi care susţinuse că fusese martor al experimentului Philadelphia de pe o navă comercială aflată în apropiere, SS Andrew Furuseth. Jessup îl considerase pe Allende drept un ciudat; printre altele, Carlos Allende susţinea că-l văzuse pe Albert Einstein cum petrecuse săptămâni la Philadelphia pentru a oferi consiliere pe subiecte ca invizibilitatea şi călătoria cu viteze superluminice. Ulterior au apărut câteva copii ale cărţii adnotate a lui Jessup. În felul acesta ideile privind experimentul s-au propagat rapid, iar experimentul Philadelphia a devenit parte a culturii populare… Robert Goerman, un cercetător în domeniul paranormalului, a observat că adresa de retur a pachetului în care fusese livrată cartea cu adnotări către Biroul de cercetări navale era chiar în oraşul său natal, New Kensington, Pennsylvania. Goerman şi-a petrecut o perioada îndelungată studiind istoria experimentului Philadelphia; în 1979, spre marea sa surpriză, a descoperit că Allende Carlos, al cărui nume real era Carl Allen, era băiatul unor prieteni de familie apropiaţi. În timp, Goerman a completat toată povestea experimentului, prezentând întreg cazul în articole publicate în diverse reviste, precum şi în cadrul unor emisiuni televizate. Carl Allen era un fel de oaie neagră a familiei sale, un copil singuratic cu imaginaţia bogată care adnotase tot ce găsise prin casă şi care trimitea scrisori bizare membrilor familiei cu diverse ocazii. Robert Goerman a pus cap la cap toate detaliile poveştii şi a constatat următoarele:
– nava USS Eldridge, numărul DE-173, nu se afla în portul din Philadelphia la data menţionată că ar fi participat la experiment;
– referitor la navă există date detaliate privind activităţile executate în perioada presupusă a desfăşurării experimentului;
– niciun membru al echipajului nu a ştiut nimic despre implicarea navei în vreun experiment.
USS Eldridge fusese lansată la apă cu doar două luni înainte de data presupusului experiment; dacă această navă l-ar fi găzduit pe Albert Einstein şi ar fi fost parte dintr-un aşa extraordinar experiment, cineva ar fi ştiut cu siguranţă (măcar Einstein n.n.). Fără nicio excepţie, fiecare detaliu al poveştii experimentului Philadelphia, aşa cum a fost prezentată de Carl Allen, a fost dovedit ca fiind pură fantezie. Problema cu discutarea conspiraţiilor puse la cale de guvern este aceea că cei care sunt adepţii teoriei conspiraţiei refuză să accepte dovezile care arată nu există nicio conspiraţie, pentru că, nu-i aşa?, aceste dovezi sunt parte a conspiraţiei. Este oarecum asemănător discuţiilor despre creaţionism: credincioşii spun „Dumnezeu a creat” şi aceasta este o problemă de credinţă, nu una care să ţină de demonstrarea vreunui adevăr. Dacă guvernul încearcă să ascundă ceva, orice presupunere, oricât de deşănţată, devine o dovadă pentru confirmarea existenţei unei conspiraţii. În rezumat, oricât de multe ar fi dovezile care să demonteze o teoriei a conspiraţiei, acestea nu vor fi niciodată suficiente pentru a-i schimba opinia unui adept al acestei teorii. În mintea unui individ pro-conspiraţie, orice dovadă împotriva conspiraţiei este translatată într-o dovadă pro. Marina SUA a dat un răspuns la acuzaţiile privind ascunderea adevărului despre experimentul Philadelphia. Iată-l, în esenţă:
„Se presupune că în toamna anului 1943 un distrugător al Forţelor Navale ale SUA a fost făcut invizibil şi teleportat din Philadelphia, Pennsylvania în Norfolk, Virginia în cursul unui experiment cunoscut sub numele de Experimentul Philadelphia. Deşi au fost cercetate în mod repetat arhivele existente, nu au fost găsite documente care să indice în vreun fel existenţa unui asemenea experiment ori interesul Forţelor Navale ale SUA pentru un astfel de subiect”.
Interesant, sunt totuşi câteva semne de întrebare legate de experimentul Philadelphia. Doi ori trei veterani de pe Eldridge şi USS Engstrom (care a fost la un moment dat acostată lângă Eldridge în 1943) au afirmat că ei sunt acea persoană pe care Allende a văzut-o dispărând dintr-un bar ori au susţinut că au călătorit printre mai multe dimensiuni. Trebuie menţionat totuşi că aceste mărturii au apărut la multă vreme după ce experimentul Philadelphia a fost menţionat şi era deja intrat de mult timp în cultura populară; unii dintre „veterani” nu erau veterani deloc. O altă întrebare, chiar mai interesantă, este cea privind începutul istoriei şi anume chemarea scriitorului Morris Jessup de către Biroul de cercetări navale: dacă nu era nimic de interes în adnotările găsite, de ce au fost membrii biroului totuşi interesaţi de subiect? Goerman a afirmat că ofiţerii Biroului au făcut mica investigaţie din proprie iniţiativă din curiozitate ori pentru că unele dintre adnotări puteau avea vreo legătură cu adevăratele preocupări ale Forţelor Navale, iar acest birou era obligat să urmeze orice fir pentru clarificări.
––––––––––––––––––––––––––––––––
6. Cele şapte minuni ale lumii vechi şi noi
Cele 7 Minuni ale Lumii Antice: “Cele 7 Minuni ale Lumii” (sau “Cele 7 Minuni ale Lumii Antice“) este o lista celebra a 7 constructii remarcabile din Antichitate. Aceasta lista a cunoscut mai multe versiuni, care se bazau pe ghidurile de calatorie ale elenilor din Grecia Antica, care vroiau sa viziteze cele mai cunoscute destinatii din acea perioada. Dupa ce Alexandru cel Mare a cucerit aproape toata lumea (in secolul 4 i.Hr.), grecii au putut sa viziteze civilizatiile egiptene, persane si babiloniene. Acesti turisti au fost profund impresionati de constructiile din acele zone, astfel ca au alcatuit la intoarcere liste cu ceea ce au vazut in calatoriile lor. In loc de “minuni“, cum le spunem noi azi, grecii numeau obiectivele turistice din aceste liste “lucruri ce trebuie vazute” sau “must-sees“. Cea mai veche versiune cunoscuta a listei ii apartine epigramistului grec Antipater din Sidon si a fost elaborata in secolul 2 i.Hr.; aceasta lista cuprindea numele a 7 cladiri din zona mediteraneana si din Orientul Mijlociu, acestea fiind singurele zone cunoscute de grecii din antichitate. Toate edificiile din aceasta lista erau constructii antropice (i.e. realizate de om) – destinatiile naturale nu erau incluse, deoarece nu erau atat de apreciate. O alta versiune a listei cu 7 minuni ale lumii antice – numita “7 monumente ale pamantului demne de a fi vazute” – a fost intocmita si de matematicianul grec Philon din Bizant, care a publicat o lucrare numita “De septem mundi miraculis” (“Cele 7 minuni ale lumii”). 6 elemente din aceasta lista se regasesc in lista lui Antipater. Liste anterioare celor alcatuite de Antipater si Philon au fost intocmite de istoricul grec Herodot si de arhitectul Callimahus din Cyrene, dar acestea au disparut si s-au pastrat numai niste referinte la ele. A fost ales numarul 7 deoarece el reprezenta pentru greci intruchiparea perfectiunii si a plenitudinii. 5 din cele 7 minuni erau capodopere arhitectonice grecesti. Toate cele 7 edificii celebre au existat simultan mai putin de 60 de ani, deci putini oameni au putut sa vada personal toate cele 7 minuni ale lumii antice. In ordine cronologica, cele 7 Minuni ale Lumii Antice sunt:
1. Marea Piramidă din Giza
Dintre toate minunile lumii antice, desi este cea mai veche minune, aceasta constructie este singura care s-a pastrat pana in prezent. Construita de egipteni in jurul anului 2550 i.Hr., aceasta constructie mai este numita si “Piramida lui Kheops“, intrucat i-a servit drept mormant acestui faraon. Aceasta renumita piramida a fost pentru mai mult de 43 de secole cea mai inalta constructie din lume – pana la ridicarea Turnului Eiffel (in 1889). Suprafata ocupata de Marea Piramida poate cuprinde laolalta Catedrala Sf. Petru din Roma, catedralele din Florenta si Milano si Catedralele Westminster si Sf. Paul din Londra.
2. Grădinile Suspendate din Babilon (sau Grădinile Semiramidei).
Dintre toate cele 7 minuni ale lumii antice, aceasta constructie este singura a carei existenta nu a fost inca dovedita 100 %. Construite de babilonieni in jurul anului 600 i.Hr., se pare ca aceste gradini create artificial ar fi fost o constructie compusa din mai multe terase suprapuse, retrase succesiv, pe care erau amenajate gradini cu o vegetatie luxurianta. Gradinile Suspendate din Babilon erau la acea vreme unice pe plan arhitectonic. Efectul de suspendare a gradinilor era datorat unei esalonari abile de 7 etaje, care formau un ansamblu omogen, fiind legate intre ele prin impletituri ornamentale de plante urcatoare. De asemenea, aceste gradini se pare ca ar fi avut un sistem ingenios de irigatii. Se crede ca aceste gradini celebre au disparut dupa secolul 2 i.Hr., fie in urma unui cutremur, fie fiind daramate de persi, in timpul ocuparii Babilonului. In lista initiala a lui Antipater, si Zidurile Babilonului (groase de 27 m) erau considerate o minune a lumii antice.
3. Templul zeiţei Artemis din Efes
Din acest edificiu antic grec – cunoscut si ca “Templul Dianei” – nu au ramas decat fundatia si putine relicve. Cu exceptia acoperisului, intregul templu a fost construit din marmura. Terminat in anul 550 i.Hr., acest templu (situat azi in Turcia) a fost construit timp de 120 de ani. In interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeitei Artemis, acoperita cu aur si argint. In 356 i.Hr., templul a ars intr-un incediu; reconstruit de Alexandru cel Mare, templul este din nou distrus de goti. Refacut din nou, acest templu pagan este inchis in anul 391 d.Hr. si este distrus definitiv in anul 401 d.Hr. la comanda Sfantului Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului – unul din cei 3 Mari Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Din blocurile de marmura ale Templului zeitei Artemis s-au construit ulterior alte edificii.
4. Statuia lui Zeus din Olympia
Aceasta statuie a fost sculptata in anul 435 i.Hr. de Phidias (prietenul si sfatuitorul lui Pericle), cunoscut si pentru realizarea statuii din templul Partenon de pe colina Acropolis din Atena. Statuia lui Zeus a fost executata in mod asemanator, in tehnica chryselephantina, din lemn imbracat in foi de aur si cu placi de fildes. Pentru adapostirea acestei statui – inalte de 12 m – a fost construit un templu. Statuia il infatisa pe Zeus asezat pe un tron cu un spatar inalt, bogat decorat. Se crede ca in anul 394 d.Hr. statuia a fost transportata la Constantinopol, unde avea sa fie distrusa de un incendiu in anul 475. Din mareata statuie ridicata lui Zeus la Olympia nu a ramas decat soclul.
5. Mausoleul din Halicarnas
Acest mausoleu (terminat in anul 335 i.Hr.) a fost ridicat de persi si greci ca mormant-templu pentru Mausol, satrapul (regele) provinciei elenistice Caria. Acest monument se deosebeste de celelalte cladiri traditionale din Grecia – care erau scunde – prin inaltimea sa impresionanta (49 m, cat o cladire cu 16 etaje). Acest mausoleu era cel mai celebru monument funerar al antichitatii. Acest edificiu nu a fost distrus de mana omeneasca, deoarece marii cuceritori (cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in anul 334 i.Hr.) au crutat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervandu-i o soarta trista – cea de cariera pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru al Cruciatilor Ioaniti. Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a orasului Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse intr-un muzeu in aer liber, fiind accesibile publicului.
6. Colosul din Rodos
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensa construita in antichitate pe Insula Rhodos din Grecia. Aceasta statuie, care il infatisa pe zeul grec al Soarelui, Helios, se pare ca a fost construita in 12 ani si ar fi fost finalizata in anul 282 i.Hr. Dupa unii, strajuia intrarea in portul din insula. Conform cercetarilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde in prezent este intrarea in Castelul Templierilor. Statuia era construita din bronz si intarita ulterior cu fier si piatra. Avea o inaltime de 33 m si statea pe un soclu inalt de 15 m. Se crede ca ea a inspirat pe sculptorul francez Auguste Bartholdi, care a construit Statuia Libertatii din SUA. Aceasta statuie s-a prabusit in anul 226 i.Hr., in urma unui cutremur.
7. Farul din Alexandria
Cu o inaltime cuprinsa intre 115 si 135 m, aceasta constructie a fost timp de multe secole cea mai inalta cladire construita de om. Acest far a fost construit in secolul 3 i.Hr. in Egipt, pe Insula Pharos – de aici provine termenul de “far” (turn de iluminare folosit ca reper in navigatie). La inceput, aceasta constructie a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari. Acest far era construit din blocuri uriase de marmura alba si avea trei niveluri separate. In mijloc sectiunea farului era de forma octogonala, era gol pe dinauntru si avea o inaltime de 30 de metri. Din interior ieseau flacari care nu se stingeau niciodata, luminand atat noaptea cat si ziua si facand vizibil drumul spre port. Se spunea ca flacara se vedea de la 50-60 km departare. Farul a fost distrus de 2 mari cutremure – din 1303 si 1323. In 1480 mamelucul Qaitbay a facut o fortareata pe locul farului, folosind structurile si pietrele ramase. In 1994, aproape de orasul Alexandria, niste scafandri au gasit in mare ruinele farului.
sursa: http://www.artacunoasterii.ro
Cele Sapte Minuni ale Lumii Moderne: Mai intai au fost Cele Sapte Minuni ale Antichitatii, apoi Cele Sapte Noi Minuni ale Lumii, iar acum Forbes Traveler propune alte Sapte Minuni, de data aceasta ale Lumii Moderne. Nu se stie exact de unde a pornit nebunia Celor Sapte Minuni ale lumii. Istoricul Herodot mentionase versiunea sa in manuscrisele din secolul 3 i.Hr, insa acestea nu s-au pastrat pana azi. In secolul 3 d.Hr, Callimachus din Cyrene a mentionat existenta acestor Minuni, fara a le nominaliza insa. Topul final pe care il cunoastem pana astazi ii apartine lui Antipater din Sidon. Aparut in 140 d.Hr, lista cuprinde Gradinile Suspendate din Babylon, Marea Piramida din Giza, Statuia lui Zeus din Olympia, Templul lui Artemis din Ephesus, Mausoleul de la Halicarnasus, Colosul din Rhodos si Farul din Alexandria. Ultima Minune nu a fost mentionata de Antiper, care a preferat Poarta Zeitei Ishtar din Babylon, insa Farul din Alexandria s-a impus pe lista din simplul motiv al diversitatii geografice, existand deja o Minune babyloniana. In secolele 20 si 21, numeroase liste au nominalizat posibile variante ale unui nou top modern al celor Sapte Minuni cunoscute global. Americanii au furnizat o varianta unanim acceptata, realizata cu ajutorul unor experti, in care apar, in mod suprinzator, si cateva simboluri americane: Empire State Building, Golden Gate Bridge, Canalul Panama. Febra celor Sapte Minuni s-a extins si in Europa, unde o organiatie non-profit elvetiana a organizat un concurs pentru a desemna Cele Sapte Noi Minuni ale lumii, dintr-o lista de 200 de nominalizari. Se dorea un top cu cele mai interesante constructii realizate de om, pana in secolul 21, care pot fi admirate si astazi. Peste 100 milioane de voturi s-au depus, iar in 2007 rezultatele au adaugat Marele Zid Chinezesc , inceput in secolul 6, vechiul oras de piatra Petra si Colosseum-ul din Roma datand din 80 d.Hr. Totusi, acestea nu au fost chiar noutati ale lumii moderne, asa cum probabil se spera sa se obtina. Forbes Traveler a venit insa cu propriul sau top modern, anuntand o relatie speciala intre Minunile Antichitatii si reflexia acestora in lumea de azi. Astfel, Marea Piramida din Giza devine moderna piramida de sticla Louvru, Paris, iar structurile colosale ale Colosului din Rhodos sau ale Colosseum-ului din Roma s-au transformat in digul colosal al Chinei de pe fluviul Yangtze. Topul Forbes apare deci ca o paralela intre vechi si nou, o reinventare a Minunilor Antichitatii in varianta moderna.
1. Marea Piramida – Louvru din Paris
Marea Piramida din Giza, construita intre 2650 si 2500 i.Hr, este singura Minune a antichitatii care mai poate fi vizitata si astazi. Mormant destinat faraonului Cheops, a necesitat o forta umana de 100.000 de capete pentru a ridica blocurile de piatra. In Cele Sapte Minuni Noi ale lumii a fost aleasa Piramida din Chichen Itza, reprezentand opera pre-columbiana din secolul 6 a mayasilor din Yutacan, capitala imperiului mayas. Piramida lumii moderne nu poate fi alta decat cea apartinand muzeului Louvru, construita in 1989. Piramida de sticla este o fuziune dintre antic si modern, un simbol exploatat si in celebra carte a scriitorului Dan Brown, Codul lui Da Vinci.
2. Muzeul Guggenheim din Bilbao
Cel mai frumos templu al antichitatii a fost ridicat in onoarea zeitei grecesti a vanatorii, naturii si fertilitatii Artemis si adugat pe buna dreptate in lista Celor Sapte Minuni ale Antichitatii. In versiunea noua aparuta in 2007, cel mai frumos templu este bijuteria Taj-Mahal. Desi nu este o constructie relativ noua, frumusetea sa spune totul. Inaltat ca tribut sotiei sale, Mumtaz Mahal, de catre imparatul Mughal Dhah Jahan, templul este cea mai frumoasa declaratie de dragoste scrisa in marmura, aflat in prezent in portofoliul UNESCO si una din cele mai vizitate atractii ale lumii. Modernismul aduce insa un alt exemplu de arhitectura: Muzeul Guggenheim din Bilbao. Pentru unii nefdefinit si rece, pentru altii o hiperbola a design-ului architectural, muzeul construit de arhitectul canadiano-american Frank Gehry in 1997 merita un loc de frunte in topul celor mai moderne structure ale lumii.
3. Digul Three Gorges din China
Colosul din Rhodos dateaza din 282 d.Hr si a fost ridicat de Charles din Lindos pentru rezidentii orasului portuar Rhodos. Statuia din bronz nu a rezistat, din pacate, decat 56 de ani, pierind intr-un cutremur. Eforturile de reconstruire nu au reusit sa aduca statuia la mareata sa infatisare de dinainte. Noile minuni au preferat Colosseum-ul din Roma, una din cele mai mari atractii turistice din lume. Conceput de imparatul Vespasian si finalizat sub conducerea lui Titus in anul 80 d.Hr, Colosseum-ul dispunea de o capacitate de 50.000 de locuri plus o loja dedicata imparatilor romani si deciziilor de „viata sau moarte”. Astazi, termenul de colosal apartine digului Three Gorges, construit pe fluviul Yangtze din China. Masivul dig al hidroelectricii chineze are o lungime de 2.335 metri si o inaltime de 185 metri. Si-a inceput activitatea in 2003, dar va fi operational 100% abia in 2009.
4. Taipei 101 din China
Demult disparuta, monumentala statuie a lui Zeus a fost opera sculptorului grec Phidias in anul 432 i.Hr. Una din cele mai inalte statui, masurand 12 metri, il infatisa pe Zeus stand jos. Sculptata in fildes si aur, nu se stie exact cum s-a pierdut aceasta mareata minune a lumii antice. In noul top figureaza impunatorul Machu Picchu, cunoscut ca orasul pierdut al incasilor, localizat pe muntii peruvieni si cu siguranta cel mai inalt oras al lumii, la aproximativ 2.438 de metri inaltime. Asemeni templului Taj Mahal, se afla sub protectia UNESCO. In lumea moderna de astazi, Taipei 101 cucereste trofeul de la inaltime. Cea mai inalta cladire locuita masoara aproximativ 510 metri. Rivalul sau, CN Tower din Toronto, masoara chiar 553 metri, dar nu este locuit. Iar turnul TV din Fargo, Dakota de Nord, se mandreste cu 628 de metri, insa este doar o structura metalica cablata. Recordul va fi detinut curand de proiectul Burj Dubai, cu 160 de etaje si o inaltime de nu mai putin de 818 metri.
5. Channel/Chunnel, tunelul franco-englez
In antichitate erau Gradinile Suspendate din Babylon. Construite in jurul anului 800 i.Hr de catre regele Nebuchadenzzar II spre incantarea sotiei sale, sunt infatisate ca acoperind zidurile de piatra ale Babylonului, astazi zona irakiana. Cele Sapte Noi Minuni infatiseaza orasul de piatra Petra din Iordania, sculptat in muntii rosii de piatra care se intind de la Golful Aqaba pana la Marea Moarta. Se crede ca orasul a apartinut tribului semit Nabataeans. Astazi se afla sub protectia UNESCO. Forbes propune tunelul sapat in piatra Channel/Channel, care leaga Marea Britanie de Franta. Desi exista tuneluri mult mai impozante, cel mai lung apartinand Norvegiei, autostrada sub-pamanteana de aproximativ 50 de kilometri este visul implinit al lui Napoleon de a lega Marea Britanie si Franta.
6. Memorialul veteranilor din Vietnam
Mausoleumul din Halicarnassus, Turcia, este mormantul regelui Maussolos, conducator al Imperiului Persan. Ideea a apartinut surorii si totodata sotiei sale Artemisia, care a cerut sa se construiasca in varf un mormant pentru fratele si sotul ei. Constructia a fost terminate abia in 250 d.Hr, la trei ani dupa moartea regelui si la un an dupa decesul sotiei sale. Mausoleul se remarca mai ales prin sculpturile sale infatisand lei, cai, dar si alte animale. Noua minune prezinta insa statuia solemna a lui Hristos, renumitul Christ the Reedemer de pe varful muntilor Corvocado, Rio de Janeiro, Brazilia. Design-ul apartine brazilianului Heitor da Silva Costa, iar sculptura a fost realizata de francezul Paul Landowski. Inaugurat in 1931, este simbolul architectural si religios al Braziliei. Memorialul Veteranilor din Vietnam este alegerea Forbes. Unul din cele mai frumoase monumente construite in urma unui razboi sangeros, zidul cuprinde numele a 58.249 de barbati si femei care au pierit in conflictul din Vietnam. Design-ul apartine studentei universitatii Yale Maya Lin, 21 de ani. Memorialul este unul din cele mai vizitate monumente din Washington D.C., de catre turistii curiosi si familiile indoliate. Oficialii l-au numit „simplu, patrunzator si profund”.
7. Palm Islands din Dubai (vizibil din spaţiu)
Farul din Alexandria a fost singura minune a lumii care a intrunit si o valoare practica. Aflat pe insula Pharos, farul a fost inceput de Ptolemy Soter, mana drepta a regelui Alexandru cel Mare, in 290 d.Hr. Lumina sa era vizibila de la o distanta de 56 de kilometri. A fost ultima Minune a Antichitatii care a disparut in 1480. Fictiune sau nu, Minunile Noi ale lumii includ Marele Zid Chinezesc, singura constructie inaltata de om vizibila din spatiu. Ridicata in timpul dinastiei Min, intre 1388 si 1644 i.Hr, zidul de 2.400 de kilometri poate fi vazut de pe o orbita mai joasa din spatiu, dar nu e singurul. Nimic din ceea ce a realizat omul nu e vizibil din spatiu, spun astronautii. Chiar si asa, este o atractie majora a Chinei. Daca ne gandim insa la vizibilitate in ziua de astazi, trebuie sa mentionam Palm Islands din Dubai. Tehnic vorbind, acest impunator proiect de real-estate reprezinta un grup de trei insule artificial care se vor finaliza in 10-15 ani. Prima din ele este Jumeirah Palm Island, care se poate observa din spatiu, asa cum pretind oficialitatile arabe. Marketing sau nu, arabii au numit-o a opta minune a lumii, insa topul Forbes o plaseaza pe locul sapte, spre incantarea lumii arabe moderne.
sursa: http://www.condo.kudika.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
7. Istoricul Crizelor economice, în lume
Situatii de criza economica au existat in toate epocile umanitatii. Perioada de dezvoltare a societatii si a economiei capitaliste nu a facut decat sa aduca momente de criza mai frecvente si mai ample. De asemenea, raspandirea la nivelul intregului glob a modului capitalist de viata sociala a dus la mondializarea fenomenelor de criza. Din 1907 pana in prezent, omenirea s-a confruntat cu minim 11 situatii majore de criza, dintre care doua se caracterizeaza printr-un impact violent si de durata asupra economiei intregii lumi. Cele doua crize care au generat recesiune la nivel global sunt Marea Depresiune Interbelica (1929-1933) si Criza Economica Mondiala (2007 – prezent). Putem spune ca cele doua mari crize au un factor esential comun, si anume faptul ca ambele au izbucnit in SUA si s-au propagat ulterior in intreaga lume. Pentru a nu crea polemici privind care criza a generat un impact mai mare, cui, din ce punct de vedere, etc., voi trata cele 11 crize majore intalnite din 1907 pana in prezent din punct de vedere cronologic, dupa cum urmeaza:
- Criza sistemului bancar din SUA (1907)
Aceasta criza mai este cunoscuta si sub denumirea „The 1907 Banker’s Panic”, deoarece a fost generata de colapsul sistemului bancar. Pe fondul recesiunii existente la momentul respectiv, au avut loc numeroase falimente cu rezonanta, retrageri masive de bani si o scadere generala a increderii in banci. Este esential de mentionat ca la momentul respectiv nu exista nici o institutie a statului care sa garanteze depozitele populatiei sau care sa injecteze, la nevoie, lichiditati in economie. In acest sens, Trezoreria SUA impreuna cu banca JP Morgan au asigurat lichiditatile necesare sistemului bancar, ceea ce a dus in mod implicit la restabilirea increderii in sistemul bancar si la incetarea crizei (in Februarie 1908).
- Hiperinflatia din Germania (1918 – 1924)
Rata de schimb intre marca si dolar era de 4 la 1 in 1914, urmand ca in mai 1923 sa ajunga la 1 miliard la 1. Motivul acestei hiperinflatii a fost acela ca Germania si-a recunoscut vina (prin semnarea Tratatului de la Versailles din 1919) de a fi declansat Primul Razboi Mondial. Ca si consecinta, s-a angajat sa plateasca Aliatilor despagubiri in valoare de 226 miliarde de marci (suma redusa ulterior la 132 miliarde). Aceasta datorie era mai mult decat impovaratoare pentru Germania, intrucat depasea totalul aurului sau devizelor detinute de aceasta tara. Pentru a reduce hiperinflatia si a face suportabila rata anuala de platit ca despagubire de razboi, respectiv 2 miliarde de marci si 26% din exporturi, guvernul german a introdus reforma monetara la sfarsitul anului 1923. Ca si o paranteza, este de mentionat faptul ca platile catre Aliati au fost suspendate de catre Hitler cand acesta a ajuns la putere, apoi au fost reluate dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, apoi au fost suspendate din nou in anul 1953 si reluate in 1990 dupa caderea Zidului Berlinului. Cu alte cuvinte, dupa 90 de ani, Germania inca mai plateste despagubiri pentru Primul Razboi Mondial.
- Marea Depresiune Interbelica (1929 – 1933)
Marea Depresiune Interbelica s-a instalat in luna August a anului 1929. In perioada precedenta acestui eveniment SUA au fost invaluite intr-o vraja a optimismului in ceea ce priveste dezvoltarea economiei si consumul fara limite al cetatenilor care achizitionau la momentul respectiv aproape orice. Debutul crizei a fost la bursa, care a cazut cu 40% in perioada 29 octombrie – 13 noiembrie 1929, pierzandu-se 30 de miliarde de dolari. Indicele Dow Jones a scazut cu 89%, urmand sa depaseasca maximul atins inaintea crizei dupa 26 de ani. O parte din efectele acestei crize au fost:
– Rata somajului a crescut de la 3% la 25% (un sfert din americanii apti de munca fiind someri)
– Productia industriala a scazut cu 52%
– Preturile au scazut cu 33%
– In timpul crizei falimentau, in medie, 2-3 banci pe zi (in conditiile in care in perioada premergatoare crizei se infiintau cate 4-5 banci pe zi)
– O treime dintre banci fie au dat faliment, fie au fost preluate.
Desi oficial criza s-a incheiat in 1933, abia in 1940 economia Americii si-a revenit complet dupa criza.
- Criza petrolului (1973)
Aceasta criza a izbucnit la data de 15 Octombrie 1973 si a fost cauzata de statele arabe membre ale O.P.E.C (plus Egipt si Siria). Datorita faptului ca Statele Unite ale Americii si alte tari dezvoltate au sprijinit actiunile politico-militare ale Israelului, statele arabe mentionate au decis stoparea livrarii de petrol catre acestea. Aceasta a fost pentru prima data cand o resursa naturala a fost utilizata ca un instrument de reglare a raporturilor politice internationale. Tarile importatoare au fost grav afectate, pretul petrolului crescand spectaculos, cu 300% (de la 3 la 12 dolari pe baril).
- Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait (1982)
Criza bursei Souk Al-Manakh este direct legata de Criza petrolului din 1973. Bursa in discutie functiona in paralel cu cea oficiala si a cunoscut o crestere remarcabila a indicilor bursieri in urma exploziei pretului petrolului din 1973. Multi arabi s-au imbogatit in urma tranzactiilor efectuate la aceasta bursa. In anul 1977 cand bursa oficiala a clacat si Guvernul a trebuit sa adopte reguli rigide de tranzactionare, jucatorii s-au indreptat catre bursa neoficiala Souk Al-Manakh, care se situa deja pe locul 3 in lume in privinta capitalizarii, oferind astfel suficiente motive de incredere. Colapsul acestei burse a avut ca efect falimentul sau nationalizarea tuturor bancilor din Kuwait, cu exceptia uneia singure.
- Criza bursei americane (1987)
Criza bursei americane mai este cunoscuta si sub denumirea de „Lunea neagra”, intrucat in data de 19 octombrie 1987 s-a produs cea mai spectaculoasa cadere a burselor din istoria SUA. Motivele acestei prabusiri au fost puse pe seama coruptiei de pe Wall Street, a tensiunilor din Orientul Mijlociu si a perspectivelor economice negative. Indicele S&P 500 a scazut cu 20% intr-o zi, fiind cea mai mare cadere (intr-o singura zi) a valorii actiunilor, dupa Primul Razboi Mondial. Companiile au suportat o devalorizare puternica a capitalului propriu, estimata la circa 500 miliarde dolari.
- Criza economiei mexicane (1994)
Criza economiei mexicane a fost cauzata, in mare parte, de ratiuni de natura politica sau, mai simplu zis, de masuri adoptate de presedintele Mexicului in vederea „mituirii” populatiei, pentru a putea castiga si urmatorul mandat. Astfel, inainte de 1994, pe fondul unei perioade de inflorire si in conditiile mentinerii unui control strict asupra cursului valutar, economia Mexicului a inceput sa simta o serie de dezechilibre, unele fiind provocate, dupa cum am spus, de ratiuni politice. Presedintele Mexicului de la momentul respectiv, Carlos Salinas de Gortari, a decis ca inainte de alegeri sa investeasca o suma importanta de bani in cresterea salariilor si a pensiilor, fapt ce a dus la cresterea deficitului bugetar pana la un nivel imposibil de sustinut. Cu toate acestea, respectivul presedinte a pierdut alegerile, iar noul ales a decis sa renunte la controlul cursului valutar, lasand moneda nationala (peso) sa fluctueze liber. In nici o saptamana, moneda nationala s-a devalorizat cu 80% fata de dolar, respectiv de la 4 la 7,2 peso pe dolar. Autoritatile americane s-au sesizat si au intervenit cumparand peso direct din piata si garantand Mexicului un imprumut de 50 de miliarde de dolari. Datorita acestei implicari, situatia economiei Mexicului a revenit la normal dupa numai 3 saptamani, iar moneda nationala s-a stabilizat la 6 peso pe dolar.
- Criza asiatica (1997 – 1999)
Aceasta criza s-a declansat in Thailanda, in Iulie 1997 si a fost cauzata de decizia Guvernului de a liberaliza cursul de schimb al monedei nationale, bath-ul. La scurt timp, moneda nationala s-a devalorizat semnificativ, iar Thailanda, care avea o datorie externa uriasa, aproape a intrat in faliment. Criza Thailandei s-a raspandit si catre tarile din jur, afectand puternic toata regiunea Asiei de Sud-Est. Tarile cele mai afectate, in afara de Thailanda, au fost Coreea de Sud si Indonezia. Criza asiatica a durat 2 ani, dupa care economia zonei si-a revenit treptat. In vederea iesirii din criza statele afectate au fost sprijinite de Fondul Monetar International, prin acordarea unui imprumut de 40 miliarde de dolari.
- Criza financiara din Rusia (1998)
Aceasta criza a aparut in mare parte datorita crizei asiatice prezentate mai sus, deoarece criza asiatica a generat scaderea pretului la materiile prime de baza (petrol, gaz metan, etc), pe care Rusia le desfacea pe piata tarilor asiatice. Desfacerea respectivelor materii prime reprezenta aproximativ 80% din exporturile Rusiei. Datorita acestui aspect, Rusia a avut de infruntat diminuarea drastica a veniturilor din export atat datorita scaderii preturilor, cat si datorita faptului ca pe timp de criza, piata asiatica a redus consumul. Intrucat Rusia era dependenta de aceste exporturi, diminuarea veniturilor a condus la situatia in care aceasta nu a mai putut sa achite datoriile externe, intrand in incapacitate de plata. Inainte de 1998 Guvernul Federatiei Ruse a emis bonduri pentru a acoperi deficitul, dar dobanda respectivelor bonduri a ajuns la 150% pe an. Mai mult, in data de 13 August 1998, bursa si cursul valutar s-au prabusit, declansand o criza financiara foarte severa. In anii urmatori, 1999 si 2000, a avut loc procesul de recuperare financiara si treptata revitalizare a economiei.
- Criza economica din Argentina (1999 – 2002)
Criza din Argentina a fost declansata la finalul unei perioade in care tara a fost guvernata de o dictatura militara si a trecut printr-un razboi cu Anglia (pentru cucerirea Insulelor Falklands, pe care le-a pierdut). Economia in Argentina a fost afectata de o inflatie galopanta, care ajunsese la un nivel de 200% pe luna. In Decembrie 2001 s-a prabusit sistemul bancar, sistem care a fost pana atunci unul din cele mai dezvoltate din America de Sud. In perioada respectiva, pe decursul unei singure saptamani, au trecut pe la putere nu mai putin de 5 presedinti. Sistemul financiar al Argentinei este inca in recuperare, fiind considerat a fi destul de fragil.
- Criza economica mondiala (2007 – prezent)
Intrucat pana in prezent nu a fost realizata o sinteza care sa cuprinda toate aspectele relevante ale prezentei crize, ordonate cronologic, am ales sa realizam acest lucru in cele ce urmeaza, selectand cele mai importante momente ce au avut loc in SUA, Grecia, Irlanda, Anglia, Portugalia, Germania, Ungaria, Belgia, Olanda,Luxemburg, Islanda, Suedia, Ucraina, China, Japonia, Polonia, Romania si la nivelul intregii lumi in Intrucat pana in prezent nu a fost realizata o sinteza care sa cuprinda toate aspectele relevante ale prezentei crize, ordonate cronologic, am ales sa realizez eu acest lucru in cele ce urmeaza. Am selectat cele mai importante momente ce au avut loc in SUA, Grecia, Irlanda, Anglia, Portugalia, Germania, Ungaria, Belgia, Olanda,Luxemburg, Islanda, Suedia, Ucraina, China, Japonia, Polonia,Romania si la nivelul intregii lumi in ultimii patru ani si jumatate, respectiv de cand au aparut primele semne ale crizei economice si pana in prezent… Intrucat pana in prezent nu a fost realizata o sinteza care sa cuprinda toate aspectele relevante ale prezentei crize, ordonate cronologic, am ales sa realizez eu acest lucru in cele ce urmeaza. Am selectat cele mai importante momente ce au avut loc in SUA, Grecia, Irlanda, Anglia, Portugalia, Germania, Ungaria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Islanda, Suedia, Ucraina, China, Japonia, Polonia,Romania si la nivelul intregii lumi in ultimii patru ani si jumatate, respectiv de cand au aparut primele semne ale crizei economice si pana in prezent:
-februarie 2007 – Din ce în ce mai multi clienti din Statele Unite nu îsi mai achita creditele de tip „subprime” (credite ipotecare cu grad ridicat de risc), ceea ce provoaca primele falimente ale unor institutii bancare specializate.
-august 2007 – Cad bursele. Bancile centrale intervin pe piete cu lichiditati.
– 17 februarie 2008 – Banca britanica Northern Rock este nationalizata.
– 16 martie 2008 – JPMorgan Chase anunta achizitionarea bancii de investitii Bear Stearns, la un pret scazut si cu ajutorul FED.
– 8 septembrie 2008 – Trezoreria americana decide nationalizarea bancilor Fannie Mae si Freddie Mac, dupa ce acestea au suferit pierderi financiare importante. Secretarul general al Trezoreriei Sta-telor Unite, Henry Paulson, a declarat ca Fannie Mae si Freddie Mac „sunt atat de mari incat prabusirea oricareia dintre ele ar fi cauzat mari probleme in pietele financiare din intreaga lume”. Ele detineau aproape jumatate din creditele ipotecare acordate consumatorilor americani, aproximativ 5.000 de miliarde de dolari.
– 15 septembrie 2008 – Banca americana Lehman Brothers cere inceperea procedurilor de declarare a falimentului „pentru a-si proteja activele”. Miscarea vine pe fondul pierderilor de peste 60 de miliarde de dolari si dupa ce actionarii bancii au esuat in tentativa de a gasi un salvator. Bank of America ajunge la un acord pentru cumpararea bancii de investitii americane Merrill Lynch pentru 50 de miliarde de dolari. Merrill Lynch este a treia banca de investitii americana, dupa Goldman Sachs si Morgan Stanley.
– 16 septembrie 2008 – Compania de asigurari AIG (American International Group) este salvata de Guvernul american, care ii ofera 85 de miliarde de dolari in schimbul a 79,9% din capital. BCE injecteaza pe piata 70 de miliarde de euro pentru a reduce efectele crizei.
– 17 septembrie 2008 – Bursele din lume cad. Bancile centrale intensifica operatiunile pentru injectarea de lichiditati pe piata. In Romania, premierul Calin Popescu Tariceanu declara, in cadrul conferintei de prezentare a bilantului guvernului, ca Romania nu va fi in nici un fel afectata de criza din Statele Unite.
– 18 septembrie 2008 – Banca britanica Lloyds TSB cumpara HBOS, institutie financiara concurenta. Totodata, bancile centrale mondiale incheie un acord ce prevede actiuni concertate ale bancilor din Japonia, Canada, Anglia, Elvetia, Statele Unite si Uniunea Europeana.Acordul permite bancilor centrale sa se imprumute reciproc cu lichiditati pe termen scurt, necesare pentru stabilizarea sistemului financiar intern. Actiunea concertata a bancilor centrale are ca scop stoparea panicii care a cuprins pietele financiare internationale.
– 22 septembrie 2008: Morgan Stanley si Goldman Sachs, grupuri financiare americane, anunta ca se vor transforma din banci de investitii in holdinguri bancare, actiune care le va permite accesul la imprumuturi cu dobanzi mici si garantarea depozitelor de catre FED.
– 25 septembrie 2008: Intr-un discurs tinut in fata Congresului, presedintele George Bush a pledat pentru acceptarea planului Paulson. George Bush afirma ca SUA se afla in mijlocul unei crize financiare majore si ca intreaga economie americana este in pericol. Presedintele Romaniei, Traian Basescu, anunta ca agravarea situatiei financiare la nivel international nu va afecta economia romaneasca pentru ca „pe piata bancara nu exista filiale ale marilor banci din SUA”. Traian Basescu preciza la momentul respectiv ca economia Romaniei va inregistra, in 2008, o crestere de 5-7%.
– 26 septembrie 2008 – JPMorgan preia controlul asupra Washington Mutual, cu ajutorul autoritatilor federale.
– 28 septembrie 2008 – Banca britanica Bradford and Bingley este nationalizata. Congresul SUA ajunge la un acord in privinta planului Paulson. „Actul de Urgenta pentru Sta-bilizare Economica 2008” acorda secretarului Trezoreriei SUA autoritatea si resursele necesare implementarii planului.
– 29 septembrie 2008: Belgia, Olanda si Luxemburg anunta nationalizarea partiala a uneia dintre cele mai mari banci europene, Fortis. In schimbul sumei de 11,2 miliarde de euro, ele vor prelua o parte din activele filialelor nationale ale bancii.
– 30 septembrie 2008 – Banca Dexia este nationalizata de autoritatile franceze si belgiene. Guvernul Irlandei introduce o garantie bancara care acopera datorii de 440 miliarde € ale bancilor irlandeze si societatilor de constructii
– 3 octombrie 2008 – Limitarea de garantare a depozitelor bancare din Marea Britanie este ridicata la 50.000 de lire.
– 4 octombrie 2008 – Reuniune de urgenta, la Paris, a liderilor membrilor europeni ai G8 (Germania, Franta, Italia, Marea Britanie), care nu reusesc sa ajunga la un acord privind infiintarea unui fond european pentru sustinerea institutiilor financiare aflate in dificultate.
– 5 octombrie 2008 – BNP Paribas preia Fortis in Belgia si Luxembourg, devenind cea mai mare banca de depozite din Europa.
– 6 octombrie 2008 – Germania anunta o interventie de 50 de miliarde de euro pentru salvarea bancii Hypo Real Estate.
– 8 octombrie 2008 – Londra anunta un plan de salvare care include o nationalizare partiala a bancilor. Fondul Monetar International (FMI) revizuieste in scadere previziunile privind cresterea economica mondiala, in conditiile in care bursele sunt in scadere.
– 12 octombrie 2008 – Cele 15 tari din Zona euro ajung la un acord privind un plan de actiune: garantarea creditelor interbancare si posibila recapitalizare a bancilor.
– 13 octombrie 2008 : Crestere spectaculoasa a burselor, in replica la mobilizarea guvernelor.
– 15 octombrie 2008: Bursele cad din nou. Wall Strret inregistreaza cea mai mare scadere de dupa 1987. Europenii, reuniti la un summit la Bruxelles, cer organizarea unui summit mondial inainte de sfarsitul anului, pentru reformarea sistemului financiar international. Pretul petrolului scade sub 70 de dolari barilul.
– 24 octombrie 2008 – Islanda cere oficial FMI un ajutor de doua miliarde de dolari pentru a face fata crizei care ii distruge sistemul bancar.
– 26 octombrie 2008 – FMI anunta ca acorda un imprumut de 16,5 miliarde de dolari Ucrainei.
– 27 octombrie 2008 – Tarile membre G7 critica „volatilitatea excesiva” a ratei de schimb a yenului, care atinge cel mai ridicat nivel in comparatie cu dolarul din ultimii 13 ani.
– 28 octombrie 2008 – FMI, UE si Banca Mondiala anunta ca acorda 20 de miliarde de euro imprumut Ungariei.
– 4 noiembrie 2008 – Barack Obama castiga alegerile, devenind primul presedinte de culoare al SUA
– 17 noiembrie 2008 – Japonia intra in recesiune economica.
– 18 noiembrie 2008 – GM, Ford si Chrysler cer Congresului o noua extindere a alocarilor din bani publici, avertizand ca industria auto este in pragul dezastrului. Actiunile General Motors si Ford se depreciaza, cunoscand o scadere de 90%, respectiv 80%, in ultimele 12 luni.
– 20 noiembrie 2008 – UE acorda Ungariei un imprumut de 6,5 miliarde euro. Statele din Nordul Europei vor acorda Islandei un imprumut in valoare de 2,5 miliarde de dolari pentru a ajuta tara sa-si revina din criza financiara cu care se confrunta.
– 23 noiembrie 2008 – Ministrul polonez al finantelor anunta ca aderarea la zona euro ar putea fi intarziata din cauza crizei (programata initial pentru 2012).
Guvernul federal aproba planul de salvare al Citigroup, care include o injectie de capital de 20 de miliarde de dolari si garantarea activelor „toxice” in valoare de 306 miliarde de dolari.
– 25 noiembrie 2008 – Presedintele asociatiei bancare italiene anunta ca primele zece banci din Italia ar putea primi ajutor guvernamental; Fitch cobora ratingul pentru credite pe termen lung al Citigroup; Banca Mondiala estimeaza ca China va avea cea mai mica crestere economica din ultimii 19 ani; FED pune la bataie 800 de miliarde de dolari pentru economia americana
– 26 noiembrie 2008 – Comisia Europeana propune un plan de sustinere a economiilor statelor membre in valoare de 200 miliarde de euro.
– 28 noiembrie 2008 – Suedia intra oficial in recesiune
– 30 noiembrie 2008 – Polonia adopta un program de combatere a crizei de 24 de miliarde de euro
– 1 decembrie 2008 – SUA anunta ca erau de un an in recesiune.
– 12 februarie 2009 – In primul plan de salvare a bancilor, guvernul Irlandei injecteaza 3,5 miliarde € in AIB si Bank of Ireland in schimbul detinerii indirecte a 25% in actiuni preferentiale.
– 30 martie 2009 – Irlanda isi pierde ratingul de top (AAA) acordat de agentia de rating Standard and Poor’s.
– 08 aprilie 2009 – ministrul de finante al Irlandei, Brian Lenihan, anunta un buget de austeritate, cu reduceri de cheltuieli de 10.6 miliarde € si cu cresteri ale veniturilor de 3.25 miliarde € ( din cresterea taxelor pentru 2010-11).
– 29 mai 2009 – Guvernul Irlandei injecteaza 4 miliarde de € in Anglo Irish Bank.
– 20 octombrie 2009 – Noul guvern grec anunta ca deficitul bugetar pe 2009 va ajunge la 12,5% din PIB, valoare tripla fata de estimarile anterioare.
– 22 octombrie 2009 – Agentia de rating Fitch reduce calificativul Greciei la A- de la A dupa anuntul guvernului cu privire la deficit.
– 29 ianuarie 2010 – Ministrul de finante al Greciei, neaga negocierea cu UE a unui plan de bailout.
– 2 februarie 2010 – Guvernul de la Atena lanseaza masuri de austeritate si reduceri de cheltuieli pentru a aduce deficitul bugetar la 3% din PIB pana in 2012, de la aproape 13% din PIB in 2009.
– 9 februarie 2010 – Germania ia in considerare un plan prin care sa ofere alaturi de restul tarilor din UE garantii pentru imprumuturi Greciei si altor tari cu probleme din zona euro pentru a calma temerile cu privire la posibilitatea unui faliment national.
– 23 februarie 2010 – Instabilitatea financiara a Greciei se extinde si la bancile din sectorul privat. Fitch retrogradeaza ratingurile celor mai mari patru banci ale tarii la BBB.
– 3 martie 2010 – Guvernul Greciei anunta un nou plan de austeritate care va aduce economii de 4,8 mld. euro. Vor fi reduse salariile angajatilor la stat, iar TVA va creste cu 2%.
– 11 martie 2010 – Aproximativ 50.000 de greci ies in strada pentru a protesta impotriva masurilor de austeritate. Intreaga Grecie este paralizata.
– 30 martie 2010 – Se anunta al doilea plan de salvare al bancilor din Irlanda, in valoare de 32 miliarde de euro, dintre care majoritatea furnizati de catre Guvern.
– 11 aprilie 2010 – Ministrii de finante din zona euro au cazut de comun acord ca Grecia poate imprumuta pana la 30 mld. euro in credite pe trei ani acordate de restul tarilor din uniunea monetara la o dobanda de putin sub 5%.
– 22 aprilie 2010 – Eurostat anunta ca deficitul Greciei pe 2009 a fost mai mare decat a estimat guvernul si a adaugat ca are rezerve cu privire la acuratetea datelor privind bugetul elen. Eurostat a calculat un deficit de 13,6% din PIB, fatade 12,7% din PIB.
– 23 aprilie 2010 -Premierul elen declara ca „a venit momentul” ca Grecia sa ceara ajutor de la zona euro.
– 29 aprilie 2010 – Grecia cade de comun acord cu UE si FMI pentru a lua masuri suplimentare de austeritate care totalizeaza 23 mld. euro ca o preconditie pentru a primi asistentafinanciara externa.
– 2 mai 2010 – Tara ajunge la o intelegere istorica cu celelalte state din zona euro si cu FMI cu privire la un ajutor financiar, primul acordat unei tari care foloseste moneda euro.
– 4-5 mai 2010 – Angajatii din sectorul public al Greciei protesteaza impotriva noilor masuri de austeritate. Trei persoane isi pierd viata dupa ce o banca este atacata cu sticle incendiare.
– 29 septembrie 2010 – Garantia Guvernului Irlandez se termina, irlandezii ramanand „descoperiti” cu circa 25 miliarde euro, o parte din acesti bani fiind acordati de Banca Centrala Europeana.
– 30 septembrie 2010 – Guvernul Irlandei anunta a treia salvare a bancilor spunand ca in scenariul cel mai rau, creditorii vor necesita un aport la capital de circa € 50 miliarde. Guvernul declara ca va trebui sa caute modificari ulterioare la buget, pentru a se salva.
– 06 octombrie 2010 – agentia de rating Fitch reduce ratingul Irlandei de la A la AA-, invocand costurile uriase ale curateniei sistemului bancar.
– 22 noiembrie 2010 – Guvernul Irlandei solicita ajutor financiar din partea UE. Oficialii UE si FMI incep lucrul la pachetul de salvare.
– 24 noiembrie 2010 – Irlanda anunta un plan de austeritate in valoare de 15 miliarde euro pe urmatorii patru ani (10 miliarde € prin reducerile de cheltuieli si 5 miliarde € din cresterea taxelor). Planul include 25.000 reduceri de locuri de munca din sectorul public, cresteri progresive ale cotei de TVA si de economii sociale de € 2.8 miliarde pana in 2014.
– 28 noiembrie 2010 – Guvernul Irlandei este de acord cu salvarea de catre UE-FMI. Negocierile intre Comisia Europeana, BCE si FMI se incheie. Ministrii finantelor din UE semneaza planul de salvare de 85 miliarde de euro pentru Irlanda. E anuntat al patrulea plan de salvare destinat bancilor.
– 29 martie 2011 – Standard & Poor’s reduce ratingul Greciei la BB-.
– 30 iunie 2011 – Parlamentul Greciei a votat o serie de legi de austeritate pentru perioada 2012 – 2015, masura necesara in vederea asigurarii unui nou ajutor financiar din partea creditorilor. Pe scurt, vor scadea drastic fondurile destinate salariilor bugetarilor, cheltuielilor pentru aparare, investitiilor publice si invatamantului. De asemenea, varsta de pensionare s-a marit la 65 de ani atat pentru barbati cat si pentru femei, fiind necesara o vechime de minim 40 de ani in campul muncii pentru a obtine pensia intreaga.
– 2 august 2011 – SUA se stabilizeaza dupa ce Congresul decide cresterea plafonului maxim de indatorare. Insa Criza Economica Globala nu a ajuns inca, nici pe departe, la un final, iar noua, muritorilor de rand – indeosebi celor din mult incercata si controversata Romanie – nu ne mai ramane decat sa asteptam cu nerabdare momentul in care vom putea exclama linistiti si fericiti: „ziua X luna Y anul Z – Romania a iesit definitiv din criza! Nu mai exista niciun pericol de a reintra in recesiune. Toate tarile au reusit sa depaseasca cu brio incercarea grea prin care am trecut in ultimii ani!”. Redactia noastra este insa sceptica in ceea ce priveste un astfel de moment…
sursa: http://www.stiri-economice.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
8. Tot adevărul despre campania de dezinformare Roşia Montană
Cititi cu atentie materialul de mai jos si, poate, interpretati altfel povestile triste expuse la TV/ Radio de cativa locuitori ai zonei! Dezinformatorii cumpara reclame TV/Radio pe bani grei, in intervale orare foarte scumpe (pe prima pozitie!), fiind siguri ca dezinformarea ii va prinde IMEDIAT pe români. Ei îşi fac bine treaba prin gurile înfometate ale sărmanilor zonei. Acestia, pentru cativa arginti, se lasa manipulati (cumparati) de catre cei care doresc asazisul „bine al nevoiasilor”! Crearea de locuri de munca e CEL MAI MARE PRAF IN OCHI aruncat vreodata! Azi, nu mai e la moda acest cuvant. S-a imputit! Cand cineva doreste crearea de locuri de munca, SIGUR are un plan malefic/diavolesc in spate.
NIMIC CURAT NU CREAZA LOCURI DE MUNCA!!!
Români care apar in reclamele TV/Radio, sărmani în realitate, care nu stiu că sunt „actori” ai Campaniei de DezinformareRosia Montană. Pentru noi, românii, stârnesc milă, pentru RMGC ei chiar NU CONTEAZĂ! Toti românii vor avea de pierdut, mai putin RMGC! Dupa ce veti citi aceste randuri, veti realiza singuri ce e bine si ce nu. Nu dorim decat sa avem „mintea limpede”! Romania a pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-română cea mai mare rezerva energetica a tarii, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a suparat foc, pentru ca sovieticii nu ne-au dat noua utilaje pentru extragerea uraniului. Politicienii de astazi – majoritatea cumparati cu bani murdari – vor sa dea unei firme canadiano-romane cu actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la Rosia Montana in schimbul locurilor de munca(praf aruncat in ochi!). Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa ajunga la banalul procent de 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul roman nu a putut participa. Statul (noi) urmeaza sa suporte cheltuielile de intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual. (…) Statul roman ar primi 4% redevente pentru aur si argint. 4%????? ..pe pământ românesc??? INCREDIBIL! Presa vorbeste despre majorarea acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de minimum 20%.In cele 200 de milioane de tone de minereu care se doresc a fi procesate cu cianuri la Rosia Montana, se estimeaza a fi 1,5 grame de aur pe tona de minereu si 11, 7 grame de argint pe tona. Daca nu vi se pare o exploatare rentabila aveti dreptate! Motivatia pentru acest proiect sta in metalele rare care insotesc zacamintele de aur. Vanadiu – 2500 grame pe tona, Arseniu – 5000 grame pe tona, Titan – 1000 grame pe tona, Molibden – 10 grame pe tona, Nichel – 30 de grame pe tona, Crom – 50 grame pe tona, Cobalt – 30 grame pe tona, Galiu – 300 grame pe tona, Germaniu – 20 grame pe tona, Wolfram etc. Daca punem aceste resurse in context mondial, epuizarea resurselor de energie si nevoia dezvoltarii energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice si turbinelor eoliene, descoperim ca prima criza cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petroliera ci a metalelor neferoase. Galiu, spre exemplu, care se gaseste la Rosia Montana in cantitati de 300 de ori mai mari decat aurul, este folosit in fabricarea panourilor fotovoltaice si pretul actual este de 900 de dolari pe Kg. Utilizarea lui va creste pe masura ce tehnologiile vor fi perfectionate si rentabilitatea energiei solare va creste cu scumpirea petrolului. 26% din resursele de Cupru extractabil din scoarta Pamantului s-au pierdut deja in gropi de gunoi. Inchiderea minei de cupru de la Rosia Poieni pentru a se face loc RMGC a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu isi aduc aminte cand fac calculele locurilor de munca. Din anumite informatii, in contractul de concesiune secretizat se spune ca orice metal in plus recuperat intra in beneficiul celui care exploateaza zacamantul. Falsa desecretizare trambitata de Traian Basescu nu a facut lumina asupra acestui aspect. Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipinie au interzis mineritul cu CIANURI.(de ce guvernantii nostrii hipercorupti permit ?!) Nu se gandesc ca si odraslele lor rasfatate pot muri de la cianuri? Parlamentul European a cerut Comisiei Europene interzicerea acestei tehnologii de minerit pana la sfarisitul anului 2011. Aduceti-va aminte de accidentul de la Baia Mare de acum 10 ani. Ungaria l-a considerat cea mai mare catastrofa dupa Cernobal. Statul roman are de platit circa 200 de milioane de dolari despagubiri.
La Rosia Montana ar urma sa se foloseasca aproximativ 1.561.000 tone substante periculoase, dintre care 84.000 tone de cianura in cea mai mare cariera cu crater deschis din Europa si cel mai mare baraj, inalt de 185 m.Ganditi-va la efectele pe care un posibil accident le-ar avea asupra Deltei Dunarii, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversitatii. Rosia Montana este unul dintre siturile cele mai bogate in resurse de patrimoniu cultural ale Romaniei, cuprinzand intr-un teritoriu intins pe cca. 650 ha 50 monumente istorice clasate, dintre care 7 desemnate ca monumente de valoare nationala si universala. De asemenea, patrimoniul cultural de la Rosia Montana este recunoscut si prin Planul de Amenajare a Teritoriului National. Acest statut juridic de protectie plaseaza Rosia Montana inaintea multor orase ,prin numarul si valoarea monumentelor istorice si pe primul loc intre asezarile rurale ale Romaniei. Conform legii, protejarea si punerea in valoare a acestor valori instituite reprezinta lucrari de utilitate publica, de interes national.Academia Romana, Casa Regala, ICOMOS (Comitetul International al Monumentelor si Siturilor), ca organizatie expert a UNESCO, Ad Astra, Alburnus Maior, ONG-uri din Romania si internationale, numerosi experti, institutii, studenti si cercetatori români din strainatate (RSSA, LSRS) recomanda si sustin includerea Rosiei Montane in Patrimoniul UNESCO. Constatam ca rusinea de a fi roman si lipsa de reactie a romanilor in fata nedreptatilor a fost indusa de aceleasi televiziuni care astazi sunt complice la cel mai mare jaf din istoria poporului roman. Va aflati printre putinii care au rezistat Campaniei de Dezinformare in care au fost angajate televiziunile si radiourile, de aceea va solicitam implicarea nu doar ca simplu semnatar, ci ca militant, sa faceti cunoscut adevarul despre proiectul minier de la Rosia Montana.
––––––––––––––––––––––––––––––––
9. Tot adevărul despre aparitia Lunii
Luna este singurul satelit natural al Terrei. Raza medie a orbitei lunare este de 384 402 km. La perigeu (punctul cel mai apropiat de Terra) atinge 363.300 km. La apogeu (punctul cel mai îndepartat de Pamânt), se gaseste la 405.508 km. Diametrul lunar ecuatorial este de 3 480 km, densitate medie de 3,34 g/cm3, Masa de 7,35 • 1022 kg,
respectiv 1,23 % din cea a Pamântului. Acceleratia gravitationala la suprafata este de 162 cm/s2, (60 kg pe Pamânt devin 10 kg pe Luna). Suprafata satelitului este de 0,07 din cea terestra, iar volumul de 0,02 din cel terestru. Albedoul este redus, de 0,07.
Importanta Lunii pentru viata pe Terra:
Aceasta este hotarâtoare sub 2 aspecte:
1. mareele au dus la frânarea miscarii de rotatie a Pamântului,
2. mentinerea unei oscilatii extrem de reduse a oblicitatii axei de rotatie a Pamântului de doar câteva fractiuni de grad si astfel a unui climat stabil. De exemplu, o oscilatie de un singur grad poate genera o noua era glaciara (Milankovici, 1941).
Ipoteze asupra originii Lunii:
Exista multe ipoteze privind formarea satelitului, care pot fi grupate în patru mari categorii: Ipoteza desprinderii din Pamânt, a captarii, a acretiei si a unui impact de dimensiuni gigantice. Ipoteza desprinderii din Terra si a acretiei nu pot fi dovedite ca fiind fizic posibile. Celelalte doua au si ele o probabilitate extrem de redusa. Practic, nici una din ipotezele formulate nu explica în mod satisfacator prezenta Lunii alaturi de Terra, acest lucru ramânând în continuare un mister.
a. Ipoteza desprinderii din Pamânt a fost formulata în 1879 de George Darwin (cel de al doilea fiu din cei zece ai celebrului Charles Darwin). Ea porneste de la ideea ca la începutul formarii sale, Terra se rotea extrem de repede (cu o perioada de 2 – 3 ore), ceea ce a dus la aparitia în sectorul ecuatorial a unei proeminente. Aceasta a devenit instabila si s-a desprins. Teoria desprinderii din Pamânt poate explica diferentierile chimice dintre cele doua corpuri ceresti, dar nu si problemele de dinamica. Conform legii conservarii momentului cinetic, viteza de rotatie a sistemului Pamânt –Luna (sistem format din miscarea de rotatie a Terrei si cea de revolutie a Lunii) ar fi trebuit sa fie mult mai mare decât este în prezent.
b. Ipoteza captarii (Cloud, 1968) presupune formarea Lunii în sectorul asteroizilor. Acum circa 3,9 mld. ani, distanta dintre cele doua corpuri a devenit suficient de mica pentru ca satelitul sa poata fi captat. Probabilitatea unui astfel de scenariu este însa extrem de redusa. Trecerea de la o orbita initiala heliocentrica, de forma parabolica (relativ la Terra), la cea geocentrica, eliptica actuala, necesita o frânare extraordinara a vitezei de deplasare pe orbita a Lunii, ce ar fi dus la topirea suprafetei lunare, datorita unor maree cu amplitudini de peste 200 km. În 1990, cercetatori americani Malcuit, Mehringer si Winters au demonstrat prin intermediul unor programe de simulare, ca, în anumite conditii orbitale (perioada de rotatie a Terrei de 10 – 13 ore, axa semi-mare a orbitei planetoidului de 0,976 ua, iar excentricitatea de 1 %, energie totala negativa a planetoidului pe orbita geocentrica etc.), o astfel de captare gravitationala ar putea fi
posibila.
c. Ipoteza formarii concomitente a celor doua corpuri prin procesul de acretie nu poate explica diferentierea chimica mare, în special de ce Luna prezinta un continut mult mai scazut în fier (10 % din masa lunara) si elemente usoare (Na, K cu 0,07 %) comparativ cu Pamântul.
d. O a patra ipoteza a câstigat un mare interes cu ocazia conferintei Hawaii (1984). Cu aceasta ocazie a fost revitalizata ideea mai veche a aparitiei Lunii ca urmare a unui impact meteoritic extrem de violent ce ar fi avut loc în perioada de început a evolutiei Pamântului (idee formulata initial în 1946). Aceasta ipoteza pleaca de la ideea unei rotiri initiale mai lente a Terrei. Coliziunea cu un corp de dimensiuni planetare ar fi accelerat perioada de rotatie a planetei.
Miscarile Lunii
Acestea sunt foarte complicate, deoarece Luna sufera atât atractia exercitata de Pamânt, cât si pe cea a Soarelui si a celorlalte planete. Orbita Lunii are o forma aproximativ eliptica, cu o excentricitate de 0,054, fiind înclinata cu circa 50 fata de ecliptica. În timpul unei singure revolutii, Luna se va afla în planul eclipticii numai în doua puncte, numite noduri. Linia de intersectie a celor doua planuri poarta numele de linia nodurilor lunare (NN’). Aceasta linie nu este fixa, ci sufera o miscare retrograda cu revenire în punctul de plecare dupa 18 ani si 8 luni. Viteza medie pe orbita a Lunii este de 1,02 km/s. Ca urmare, perioada de revolutie siderala (intervalul de timp dintre doua conjunctii consecutive în functie de o stea fixa) este de 27,3 zile iar revolutia sinodica (intervalul de timp scurs între doua conjunctii succesive ale Pamântului, Lunii si Soarelui) este de 29,5 zile. Diferenta dintre cele doua situatii este explicabila tinând cont de miscarea de revolutie a Terrei, ceea ce face ca repetarea fazei Lunii în raport de Soare sa se realizeze într-un interval de timp mai lung cu circa 2,2 zile. Luna are o miscare de rotatie egala ca durata cu revolutia siderala, ceea ce face ca ea sa prezinte mereu aceeasi fata spre Pamânt. Planul ecuatorial al satelitului este înclinat fata de cel orbital cu 6 grade, determinând ca axa de rotatie sa sufere balansari (numite libratii) atât în sens longitudinal, cât si latitudinal. La aceasta se adauga miscarea de rotatie a Terrei, ceea ce face ca suprafata lunara vizibila de pe Pamânt sa depaseasca 50 % (fiind de 59%).
Si totusi, specialistii PRO ExpreS sustin idee desprinderii Lunii din actualul Ocean Pacific
Oamenii de stiinta lenesi care s-au rezumat doar la calcule si la copierea unor informatii din alte surse si adaugarea unor elemente noi sustin ca nu poate fi dovedita posibilitatea fizica a formarii Lunii prin desprinderea de Tera. Nimic mai fals. Trebuie insa ca acesti oameni de stiinta sa si gandeasca nu doar sa dea iama in telescoape, in calculatoare, in compasuri, desene si studii mai vechi. Daca Luna are aceeasi compozitie ca si Terra, ce inseamna acest lucru? Ca exista in Univers doua planete cu aceeasi structura? Pai atunci nici nu mai este cazul sa ne intrebam daca mai exista si alte forme de viata, nu-i asa? Si totusi, pe Luna nu exista Via’a? De ce? Candva exista, atunci camd atmosfera Pamantului era una cu a Lunii. Dar asta este alta discutie. Sa revenim: daca are aceeasi compozitie cu pamantul, cum explica marii savanti care s-au grabit sa elimine ipoteza cum ca Luna s-a desprins din Pamant acest lucru? Nu au cum. Si s-au oprit aici. Apoi, nu asa se face, dragilor: Daca exista un singur lucru pe care nu il puteti explica, atunci nu va grabiti sa eliminati o ipoteza doar ca asa dau calculele voastre. Iar ca sa va aratam noi, cei de la PRO ExpreS ca va inselati chiar si la aceste calcule, va mai punem o intrebare: Latimea si adancimea Oceanului Pacific este suficienta ca un Corp Ceresc de marimea Lunii sa poata incapea perfect intre America, Europa si Asia? Eu zic ca da. Este drept cu foarte neinsemnate ajustari datorate eroziunilor sia ltor fenomene naturale survenite gratie trecerii a ceva miliarde de ani, de la presupusa desprindere a Luniid e Terra, nu-i asa? In plus, unde sunt cele mai puternice maree? In Oceanul Pacific, nu-i asa. Este deja dovedita influenta Lunii asupra mareelor, nu-i asa? Atunci… iata inca o legatura intre satelitul natural al Terei si cea mai mare intindere de apa a Planetei Albastre. Este oare chiar intamplatoare prezenta Gropii Marianelor tot in Pacific, cea mai adanca zona de pe Terra? Eu unul, ma indoiesc amarnic, intrucat nimic nu este intamplator, este logic ca totul are o explicatie, numai ca noi, oamenii, suntem incapabili de multe iar si acesta este un fapt dovedit in repetate randuri. Apoi, este eliminata fara nici o baza reala teoria lui Darwin cum ca atunci Pamantul se rotea mult mai rapid decat acum. Eu unul nu elimin deloc aceasta ipoteza, pentru ca miscarea de Rotatie a Terrei este data, printre altele, si de fenomenele maritime – dupa parerea mea, in primul rand de forta acestor fenomene, bilioanele de metri cubi de apa avand forta de a urni planeta, devreme ce majoritatea suprafetei Terrei este formata din apa -, iar daca aceasta miscare este data de forta apei ca si componenta majoritara a Terrei, iar forta acestor fenomene, in primul rand a mareelor este influentata de Luna, fiind dovedita deja influenta satelitului natural asupra diminuarii fortei acestor fenomene maritime, taman ca ipoteza lui Darvin se demonstreaza: in trecut, cand Luna se afla inca lipita de pamant, iar nu la cateva sute de mii de kilometrii distanta de planeta noastra, nu avea cine sa exercite fo forta bruta suficienta pentru diminuarea extraordinara a fortei apei, astfel incat miscarea de rotatie a Terrei sa fie cea din prezent, este limpede ca aceasta miscare a Terrei avea forta necesara de a trimite in spatiu fragmente din ea, ca planeta, fapt ce poate a dus la formarea Lunii ca si satelit natural al Pamantului… Mai mult, eu as merge mai departe, pana intracolo incat a aprecia doua posibilitati distincte, cu rezultate posibil similare, dar, in aceeasi masura, la fel de posibil extrem de distincte, anume: Daca Luna nu s-ar fi desprins, Terra fie nu ar mai fi existat demult, intrucat ar fi avut loc o implozie gratie fortei miscarii de rotatie, ce ar fi dus la impartirea planetei noastre in mii, milioane, poate miliarde de meteoriti, ori poate doar in cativa astfel de corpuri ceresti, iar a doua posibilitate ar fi ca taman datorita miscarii de rotatie extrem de rapide a Terrei, s-a produs, undeva in adancurile Pacificului de astazi, a explozie similara uneia nucleare care a dus exact la propulsarea unei bucati din Terra, in spatiu, care a luat instant forma Lunii de astazi, prin dilatarea din explozie si apoi, constrangerea prin racirea rapida in vidul Universului. Este o explicatie care nu sfideaza nici una din Legile Cunoscute ale Fizicii. Dar sa mai luam in considerare si faptul ca Fizica si Chimia sunt inca doua domenii care abunda de necunoscute pentru omenire, desi noi suntem uimiti de cate am descoperit pana acum, caz in care daca nu va convine explicatia mea prin care am vrut sa arat ca exista, fizic, posibilitatea dovedita ca Luna sa se fi desprins din Pamant, atunci trebuie sa acceptati si varianta cum ca noi, oamenii, in 2012, nu suntem capabili nici macar sa estimam cat la suta cunoastem din toate legile Fizicii si ale Chimiei, context in care cine suntem noi sa excludem posibilitatea desprinderii lunii din Pamant? Pentru mine, Alin Barbu, sincer sa fiu, satul fiind de expresii precum „Marele Bang” sau alte cele care sugereaza formarea unor lumi ori chiar a Universului in urma a te miri ce soi de explozii, cea mai plauzibila explicatie privind aparitia Lunii ca satelit natural al Planetei Albastre este aceasta: desprinderea ei de undeva din zona actualului Ocean Pacific.
Cui i-a fatat lipsa creierului ipoteza formarii Lunii in urma unei explozii nucleare?
Doi cercetatori au lansat o ipoteza revolutionara: un georeactor se afla la originea satelitului nostru. Ipoteza conform careia Luna s-ar fi format ca urmare a unei explozii solare extrem de puternice a fost lansata de R.J de Meijer de la Universitatea Western Cape din Sud Africa si W.van Westrenen de la Universitatea Amsterdam, Olanda in cadrul unui articol publicat in revista Earth Moon and Planets International Journal of Solar System Science. Pana in clipa de fata exista patru teorii cu privire la formarea Lunii, si cea mai acreditata este cea a impactului gigantic. Aceasta postuleaza impactul cu Terra al unui corp ceresc de dimensiunile planetei Marte, care ar fi creat suficient material pe orbita din jurul Terrei astfel incat sa se formeze Luna. Studiul lui Meijer si van Westrenen pleaca insa de la o critica a teoriei impactului gigantic. Cercetari recente au demonstrat ca exista multe asemanari intre continutul izotopic al compozitiei rocioase a Lunii si cea a Terrei. Acest fapt constituie o problema intrucat simularile asa-numitului impact prevedeau ca doar 20% din Luna ar putea proveni din Terra, in vreme ce restul de 80% ar fi fost generat de impactul care ar fi lovit Terra. Prin urmare, cei doi oameni de stiinta repropun asa-numita teorie a fisiunii, abandonata in anii ’60. In acest model, Terra primordiala era un corp rotitoraflat in rapida miscare, in care fortele centrifuge erau doar cu putin inferioare celor gravitationale. In acesta situatie, au explicat Meijer si van Westrenen, o crestere mica a vitezei angulare ar fi permis unei mase de mari dimensiuni sa se desprinda de Ecuator. Dar cum ar fi fost generata aceasta crestere a vitezei? Cercetatorii cred ca prin intermediul unei explozii nucleare a unui georeactor natural. Practic, fortele centrifuge ar fi concentrat elementele cele mai grele, precum uraniul si toriul, aproape de suprafata terestra pe plan ecuatorial, iar concentratia ridicata ar fi dat viata exploziei care ar fi permis ulterior desprinderea Lunii. Sigur este ca existenta georeactoarelor este mai mult decat o ipoteza: in 1970 a fost documentata existenta unui georeactor activ acum intre 1.5 si 2 mld de ani, la Oklo, in Gabon. Alo, domnilor cercetatori fara creier, pai daca Luna s-a format in urma unei explozii nuclerae, Cernobalul de ce nu a dat nastere decat la boli, desi si aceasta teorie poaqte fi combatuta usor, caci un om cu toate doagele la cap nu poate crede ca se nasc siamezi si alte soiuri de aomeni pociti din cauza Cerobal-ului? Dar, sa revin, daca este suficienta o explozie nucleara, este drept mult mai puternica decat Cernobalul ca sa creeze o Luna, de ce totusi, nu a creat si Cernobalul, sa zicem, nu o Luna de asemenea dimensiuni, dar macar una cat pumnul, ce ziceti? Macar una asa micuta? Va spun eu? Pentru ca nu are nici o baza teoria aceasta cu explozia nucleara. De asta!
Existenta apei pe luna – proba incontestabila a faptului ca satelitul natural al Terrei s-a desprins din aceasta…
Este oficial deja faptul ca pe Luna exista apa. Iar daca s-a gasit apa pe Luna, in conditiile in care pe nici o alta planeta nu s-a gasit asa ceva, existand deocamadata numai suspiciuni cum ca ar exista apa si pe Marte, insa nu in forma in care se gaseste pa Pamant, oare mai incape indoiala asupra faptului ca Luna s-a desprins din Pamant? Eu zic ca nu. Altfel, ar exista apa si pe Soare, ceea ce este imposibil, caci nu ar mai arde, dar si pe alte planete. Doar daca as stii sigur ca exista apa si pe Soare si pe restul Planetelor, abia atunci as putea crede ipoteza unui Big Bang din care au luat fiinta toate planetele si chiar Universul in sine. Cum insa numai pe Luna exista nu numai roci si sol ca cel de pe Pamant, dar, iata, mai nou, oficial si dovedit, exista si apa – repet, singurul astru, in afara de Pamant, pe care exista apa -, nu ma poate face nimic sa nu cred ipoteza cum ca Luna s-a desprins din Paamant! O misiune pe Luna condusa de un echipaj uman va fi posibila in numai 20 de ani, dupa ce NASA a anuntat descoperirea unor cantitati considerabile de apa existente la suprafata selenara. Descoperirea stiintifica a fost facuta de catre satelitul indian Chandrayaan-1, aflat intr-o lunga misiune de observare in jurul Lunii. In mod surprinzator, datele obtinute pana in prezent par sa sugereze ca apa continua sa se formeze pe Luna. Sonda spatiala indiana a fost lansata pe orbita in luna octombrie a anului trecut. Inarmata cu cele mai moderne instrumente, aceasta a decolat inspre Luna, cu misiunea de a cauta urme ale apei la suprafata lunara. Atentia cercetatorilor s-a indreptat in mod special catre poli, insa nu mica le-a fost surpriza cand au descoperit urme ale pretiosului element chiar in zonele mai insorite ale satelitului terestru. Oamenii de stiinta sunt de parere ca apa este captiva in moleculele de praf si materie care intra in componenta stratului de suprafata si ca, cel putin in teorie, de aici pot fi extrase cantitati suficiente de apa, necesare sustinerii vietii umane pe Luna. Studii anterioare au sugerat o posibila existenta a apei sub forma de gheata in craterele din jurul polilor lunari, insa aceasta teorie nu a putut fi confirmata pana in prezent.
Ruinele de pe Luna – alta dovada a desprinderii Lunii din Pamant?
De ce exista suspiciuni cum ca NASA ascunde probe ce dovedesc existenta de ruine pe Luna? Probabil de teama ca a este probe ar distruge toate teoriile acceptate in prezent, printre care si aceea cum ca este foarte putin – aproape deloc – probabil ca Luna sa se fi desprins din Pamant, ori ca deja existau forme de viata inteligente pe Terra si – implicit si pe Luna, devreme ce acestea doua erau atunci una si aceeasi planeta – chiar de acum cateva miliarde de ani, asadar inainte de aparitia-disparitia dinozaurilor. De fapt, daca nu s-ar ascunde aceste lucruri, s-ar putea dovedi – cred eu, cu tarie – chiar si faptul ca omul este cea mai veche forma de viata de pe Pamant, ceea ce ar detrona teorii extrem de bine acceptate pana acum, poate chiar si teoria lui Charles Darwin, cum ca procesul evolutiei este unic si ireversibil. De altfel, stiu cu siguranta ca eu, Alin Barbu, nu sunt singurul care sciru ca Omul este cea mai veche specie si cea mai evoluata, ca viata pa Terra a aparut direct cu fiinte evoluate si involueaza in prezent, aparand tot felul de specii net inferioare omului. Practic, este raspunsul la intrebarea: cine a fost primul, gaina sau oul? Eu cred ca a fost gaina, iar oul, eu unul nu il privesc ca un produs al gainii, ci ca o involutie a gainii. Cam asta cred eu ca s-ar dovedi daca NASA nu ar ascunde acele probe ale ruinelor de pe Luna. Ken Johnston, fostul manager al departamentului Data and Photo Control, care a lucrat in laboratorul NASA in timpul programului lunar Apollo, a facut recent o serie de declaratii incendiare, care au socat opinia publica americana. Conform fostului astronaut, in timpul misiunii Apollo au fost identificate pe Luna vechi ruine de origine artificiala si o tehnologie necunoscuta anterior de a controla gravitatia in momentul aselenizarii. Astronautii au facut fotografii ale obiectelor pe care le-au gasit, insa NASA a ordonat ca aceste imagini sa fie distruse. Johnston nu s-a conformat ordinului si dupa ce le-a tinut in secret timp de 40 de ani, le-a dat publicitatii recent, incluzandu-le intr-o cartea “Dark Mission: the Secret History of NASA”, scrisa in colaborare cu un alt cercetator stiintific, Richard C. Hoagland. Calitatea fotografiilor este destul de scazuta, insa acestea par sa reproduca ruine ale unor cladiri, obiecte de casa uriase fabricate din sticla si turnuri din piatra. “Nu am nimic de pierdut. M-am certat cu cei de la NASA si am fost concediat”, declara Johnston. Intre timp, NASA nu recunoaste autenticitatea acestor fotografii. Autorii cartii sustin de asemenea ca presedintele John F. Kennedy planuia sa se alieze cu Uniunea Sovietica in ceea ce priveste explorarea lunara si sa imparta cu guvernul de la Moscova secrete ale tehnologiilor extraterestre. In prezent, marile puteri economice ale lumii sunt interesate in mod deosebit de explorarea Lunii in diverse scopuri, inclusiv pentru fabricarea unui izotop de heliu non-radioactiv, heliu-3, un combustibil puternic necesar in sinteza nucleara. Numai sase tone din acest tip de combustibil ar putea sustine nevoile energetice ale unei tari europene dezvoltate timp de un an. Acuzele autorilor nu se opresc aici. Acestia sustin ca NASA mai are si alte secrete, printre care si descoperirea microbilor la suprafata planetei Marte. Descoperirea ar fi fost facuta in 1976 de catre sonda spatiala Viking.
Aruncati Luna in aer si veti afla adevarul!
Personal, eu, Alin Barbu, cel acuzat si judecat, in prezent, pentru toate ipotezele emise de mine in presa pana acum, printre care si aceea ca ar fi o lume mai buna fara politisti, procurori si judecatori – lucru care se va confirma o data si o data, chiar daca eu nu voi mai fi ca sa sarbatoresc implinirea acestei – cu voia dumneavoastra – profestii a mea, merg ,ai departe cu tupeul, si de data aceasta chiar instig public (caci pentru asta sunt judecat eu, intr-o societate a anului 2012, democratica, cica), la infaptuirea unui lucru extrem de dur si anume: ca populatia Terrei sa distruga complet Luna, prin bombardarea sa, mai exact printr-o implozie, asa ca sa fim siguri ca se face bucatele mici de tot ca nu cumva sa cada pe Pamant asteroizi giganti si sa avem probleme majore din aceasta cauza. De ce sugerez si chiar instig la Bombardarea Lunii in locul cercetarii sale? Simplu: pentru ca asa vom vedea, cu ochii bnostri, daca fara Luna, Pamantul se misca mai repede in jurul axului sau. Iar daca acest lucru se intampla – iar eu sunt convins ca fara o Luna care sa orbiteze in jurul Terrei, miscarea de rotatie a planetei noastre va fi de zeci daca nu sunte sau mii de ori mai rapida decat cea din prezent – atunci este limpede ca nu dupa mult timp, Terra va mai arunca o Luna in spatiu. Luna aceasta va fi, cu siguranta, un continent, sau… dupa caz… poate mai multe, poate chiar toate continentele deodata. Si atunci ce am face? Ar trebui sa fim pregatiti sa devenim pesti sau oameni-pesti, oricum, sa invatam sa traim in apa, lucru care cercetatorii oricum sustin – pe buna dreptate, imi permit sa adaug si eu – ca se va intampla nu peste foarte mult timp, insa din cu totul alt motiv decat cel explicat anterior de mine, anume: datorita topirii calotelor glaciare. Dar sa revin: acesta este, dup aparerea mea, singurul mod de a vedea daca ;Luna s-a format prin desprinderea ei de pe Pamant, anume: sa o distrugem pe actuala Luna si sa vedem cum se misca Pamnatul si daca acesta mai este capabil sa genereze o noua Luna!
––––––––––––––––––––––––––––––––
10. Bazele extratereştrilor din lume şi din România
Extratereştri sau baze militare? Imagini bizare în deşertul Gobi
Google Maps a surprins o serie de structuri bizare în deşertul Gobi din China. Internetul s-a umplut de păreri cu privire la provenienţa şi scopul acestora, structurile fiind considerate coduri secrete, desene realizate de către extratereştri sau chiar ţinte terestre pentru sateliţii militari. În plus, poziţia lor pare şi mai intrigantă: ele se află la graniţa dintre provinciile Gansu şi Xinjiang, o zonă în care China construieşte echipament militar, spaţial şi nuclear. Unele structuri se află la mai puţin de 150 de kilometri de Jiuquan, unde au fost amplasate sediile programului spaţial chinez şi echipamentele de lansare. Nu se poate determina, cu exactitate, dacă structurile sunt desenate sau sunt formate din săpături executate cu precizie în terenul stâncos. Dacă imaginile sunt mărite, unele dintre ele arată privitorilor mai multe avioane şi camioane. Este a doua oară în ultimele zile când Google publică fotografii cu posibile baze militare secrete. Săptămâna trecută, Google a publicat fotografii cu bazele militare iraniene despre care ONU afirmă că ajută la fabricarea armelor nucleare. Imaginile au prezentat bazele de la Arak şi Natanz, care au fost comparate cu fotografiile din 2010 ale aceloraşi zone. Fotografiile au fost publicate ca urmare a îngrijorărilor cu privire la dimensiunea militară a programului nuclear iranian, exprimate în raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică.
• sursa: România Liberă
Baze extraterestre subacvatice
La câteva luni după ce Armata britanică a desecretizat dosarele obiectelor zburătoare neidentificate (OZN), Marina rusă a dat publicităţi dosare secrete ale unor întâlniri bizare între submarine şi nave spaţiale extraterestre sau militari şi făpturi demne de serialele de Science-Fiction. Mărturii ale primelor întâlniri de gradul III de pe teritoriul Rusiei de astăzi datează din secolul al XVII-lea şi sunt înscrise într-o colecţie de documente culese în 1842 de o comisie de arheologie din oraşul St. Petersburg. Un martor ocular al evenimentului, pe nume Ivan Rjevski, a lăsat scrisă ciudata experienţă pe care a trăit-o la 15 august 1663, între 10:00 dimineaţa şi orele prânzului. În mărturia sa, Rjevski povesteşte că, în dimineaţa acelei zile, a auzit „un sunet asurzitor”, care venea de deasupra lacului Robozero (situat în regiunea Vologda, la aproximativ 400 de kilometri est de St. Petersburg-ul de astăzi, n.r.). Din partea de nord a lacului – continuă martorul – pe cerul senin a apărut o minge uriaşă de foc, de circa 45 de metri diametru. Din partea din faţă a obiectului, au ieşit câteva raze de lumină, iar în laterale mingiei au apărut perdele de fum. Rjevski povesteşte că nu a fost singurul martor al bizarei apariţii. Consătenii lui se adunaseră, la acea oră, la biserica de pe malul lacului. Era o zi de sâmbătă. Toată lumea privea înmărmurită spre obiectul care „dansa” deasupra lor. După un timp, mingea de foc a dispărut sub apele lacului, a cărui adâncime era de aproximativ nouă metri. Mai mulţi pescari care se aflau pe lac într-o barcă au povestit că au simţit cum o forţă parcă nevăzută îi mâna spre mal şi au văzut lumina obiectului necunoscut pe fundul apei. Oamenii au văzut „peştii care înotau spre uscat, din calea flăcărilor din adâncime”. Obiectul dispărut în lac a reapărut, după o oră, o oră şi jumătate, şi a rămas nemişcat, timp de 90 de minute, deasupra satului Robozero. De fiecare dată, spun martorii, intensitatea luminii acelei mingii era din ce în ce mai mare. Două sfere de foc au fost observate, în 1965, de echipajul vasului Raduga care se afla în Marea Roşie într-o misiune. Potrivit martorilor oculari, „mingiile” strălucitoare şi-au făcut apariţia din mare, ridicându-se în văzduh printr-un fel de tunel din apă. Ciudatele obiecte sferice de aproximativ 60 de metri diametru „au plutit” deasupra apei la o altitudine de circa 150 de metri. În decembrie 1977, nu departe de Insula Novi Georgi din Marea Kara (la est de Marea Barents), echipajul traulerului Vasili Kiselev a rămas mut de uimire la vederea unui obiect extrem de bizar, care avea formă de gogoaşă spartă în centru şi un diametru de 300-500 de metri. A planat deasupra mării la o altitudine de patru-cinci kilometri. Între timp, aparatele radar de la bordul vaporului au devenit inoperative. Trei ceasuri nu a funcţionat nimic. Apoi OZN-ul a dispărut şi aparatele au reintrat în funcţiune. Astfel de apariţii, pe marginea cărora au fost oferite mai multe explicaţii, nici unele însă complete, nu reprezintă o raritate, spun cunoscătorii fenomenului. Vladimir Georgievici Ajaja, rezervist al Marinei militare sovietice şi un cunoscut cercetător al fenomenului OZN, a declarat recent presei centrale de la Moscova că extratereştrii şi obiectelor lor zburătoare preferă mediul marin celui terestru. „Cincizeci la sută dintre întâlnirile cu OZN-uri au legătură cu oceanele. Alte 15% – au legătură cu lacurile. OZN-urilor le place apa”, spune Ajaja, într-un interviu pentru Russia Today, recunoscând că întâlnirile subacvatice de gradul III sunt atât de multe şi de complexe încât a fost nevoie de o comisie specială (condusă de comandantul Nikolai Smirnov, Marina rusă) pentru a analiza toate cazurile înainte ca ele să fie date publicităţii. Contraamiralul Iuri Beketov, ex-comandant de submarin nuclear, şi Ajaja, fost director-adjunct al Comisiei de cercetare oceanografică din cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, au prezentat dosarele OZN ale Marinei militare ex-sovietice. Aflăm din documentele citate de Svobodnaia Pressa că cele mai frecventate locuri de întâlniri subacvatice de gradul III sunt în Atlantic, aici înregistrându-se 44% dintre incidentele cu OZN-uri. În Pacific au fost înregistrate doar 16%, în Marea Mediterană – 10% şi în alte ape ale Terrei – 30%. La câţiva ani după ce Ministerul sovietic al Apărării şi Academia de Ştiinţe a „imperiului” puseseră bazele, la sfârşitul anilor 1970, unor comisii speciale pentru investigarea fenomenului OZN (SETKA-AN şi SETKA-MO, create pentru a observa şi analiza „fenomenele atmosferice cu anomalii” – n.r.), un echipaj de submarin a raportat o întâlnire extrem de neobişnuită cu un grup de… extratereştri. Incidentul a avut loc în Pacific. Şase obiecte necunoscute s-au apropiat de submersibil. Căpitanul a dat ordin ca submarinul să fie ridicat la suprafaţă, iar bizarele „farfurii zburătoare” l-au urmat, apoi şi-au luat zborul. „De mai multe ori, instrumentele noastre au identificat obiecte materiale aflate în mişcare la viteze incredibile. Calculele noastre arătau viteze de aproximativ 230 de noduri, de peste 400 km/h. O astfel de viteză reprezintă o provocare chiar şi în aer. Dar în adâncuri, rezistenţa opusă de apă este mult mai mare. Era ca şi când obiectele sfidau legile fizicii. Există doar o explicaţie: creaturile care le-au construit sunt cu mult mai avansate decât noi”, a declarat Beketov pentru Russia Today, publicaţie de limbă engleză. Pe site-urile dedicate pasionaţilor domeniului poate fi găsită mărturia locotenentului Oleg Sokolov, comandantul submarinului nuclear, care, la începutul anilor ’60, a trăit ciudata experienţă la sute de metri adâncime în Pacificul de Nord – militarii care operau sonarele au înregistrat siluete bizare la adâncimi impresionante sub submarsibil. Siluetele – descrise ca obiecte necunoscute – au trecut pe lângă submarinul nuclear cu o viteză extraordinară şi s-au pierdut în spaţiul infinit al cerului. Baze extraterestre submarine par să existe peste tot în lume şi, ca regulă generală, instrumentele de navigare ale aparatelor construite de oameni se dereglează în permanenţă în momentul în care, în apropiere, se află un obisect zburător neidentificat. Cel puţin aşa susţin specialiştii, cum este cazul lui Iuri Beketov sau al lui Ajaja, unul dintre cei mai de seamă cercetători ai fenomenului OZN din lume. În anii ’50, un ofiţer al bazei navale de la Stevastopol a fost martorul unei întâmplări de domeniul SF-ului: un OZN a ieşit din apă, în dreptul unui crucişător staţionat în Marea Neagră, a plutit puţin şi apoi a dispărut. Martorul are, în arhiva sa personală, fotografia ciudatului OZN. Contraamiralul în rezervă Iuri Beketov îşi aminteşte de o experienţă ciudată petrecută în urmă cu mai mulţi ani în Triunghiul Bermudelor – într-una din zile, ofiţerul a observat, pe radar, mai multe obiecte neidentificate având o viteză uimitoare, de 426 de km/oră. Un fost ofiţer al serviciilor secrete ruse, căpitanul Igor Barklay, susţine că OZN-urile sunt prezenţe obişnuite în cele mai adânci zone din Marea Caraibelor. Acesta a afirmat totodată că cele mai numeroase apariţii ale farfuriilor zburătoare din oceane s-au înregistrat în zonele în care se aflau concentrate vapoare militare sovietice sau flote ale Alianţei Nord-Atlantice (NATO). Astfel de incidente au fost observate în Triunghiul Bermudelor (mai ales în partea de est a acestei regiuni), în Bahamas, în zona de coastă a Puerto Rico, precum şi în largul coastelor de est a Statelor Unite. Cea mai activă zonă din punctul de vedere al apariţiei de OZN-uri în Rusia este Lacul Baikal – cel mai adânc rezervor de apă dulce din lume. „Într-unul dintre cazuri, în 1982, un grup de scafandri militari, care se antrena în Baikal, a observat mai multe creaturi umanoide îmbrăcate în costume argintii şi un fel de coifuri sferice. «Întâlnirea» s-a petrecut la 50 de metri adâncime, iar scafandrii au încercat să captureze creaturile. Trei dintre cei şapte militari au murit şi ceilalţi patru au fost grav răniţi”, informează site-ul Svobodnaia Pressa. Fiinţe cu aspect uman au fost zărite şi de civili. B. Borovikov, care îşi câştiga traiul din pescuitul de rechini în Marea Neagră, a observat, într-o zi, în zona Anapa (lângă Strâmtoarea Kerei), la opt metri adâncime, câteva făpturi gigantice, cu figură umană, ochi mari, două membre superioare cu terminaţii asemănătoare cu palmele de om şi, în loc de picioare, o coadă mare cu solzi, de culoare alb-lăptoasă. Creaturile s-au oprit la vederea lui Borovikov, s-au apropiat de el la o distanţă foarte mică, l-au privit aparent uimite şi, dintr-o dată, i-au întors „spatele” şi au dispărut. Făpturi fantastice ca acestea au fost observate şi în anii ’90 în lacurile din zona Leningradului, precum şi în Lacul Baikal. din oceane s-au înregistrat în zonele în care se aflau concentrate vapoare militare sovietice sau flote ale Alianţei Nord-Atlantice (NATO). Astfel de incidente au fost observate în Triunghiul Bermudelor (mai ales în partea de est a acestei regiuni), în Bahamas, în zona de coastă a Puerto Rico, precum şi în largul coastelor de est a Statelor Unite. Cea mai activă zonă din punctul de vedere al apariţiei de OZN-uri în Rusia este Lacul Baikal – cel mai adânc rezervor de apă dulce din lume. „Într-unul dintre cazuri, în 1982, un grup de scafandri militari, care se antrena în Baikal, a observat mai multe creaturi umanoide îmbrăcate în costume argintii şi un fel de coifuri sferice. «Întâlnirea» s-a petrecut la 50 de metri adâncime, iar scafandrii au încercat să captureze creaturile. Trei dintre cei şapte militari au murit şi ceilalţi patru au fost grav răniţi”, informează site-ul Svobodnaia Pressa. Fiinţe cu aspect uman au fost zărite şi de civili. B. Borovikov, care îşi câştiga traiul din pescuitul de rechini în Marea Neagră, a observat, într-o zi, în zona Anapa (lângă Strâmtoarea Kerei), la opt metri adâncime, câteva făpturi gigantice, cu figură umană, ochi mari, două membre superioare cu terminaţii asemănătoare cu palmele de om şi, în loc de picioare, o coadă mare cu solzi, de culoare alb-lăptoasă. Creaturile s-au oprit la vederea lui Borovikov, s-au apropiat de el la o distanţă foarte mică, l-au privit aparent uimite şi, dintr-o dată, i-au întors „spatele” şi au dispărut. Făpturi fantastice ca acestea au fost observate şi în anii ’90 în lacurile din zona Leningradului, precum şi în Lacul Baikal. În bogata arhivă a cercetătorilor domeniului OZN se găseşte şi o întâmplare de la începutul anului 1900, când un grup de băieţi din Georgia de astăzi a descoperit, într-o peşteră aflată într-un munte înconjurat de apă, mai multe schelete aparent umane. Fiecare dintre acestea avea trei metri înălţime. S-a specualt mai târziu că aceşti umanoizi proveneau din alte civilizaţii nepământeşti… Într-un incident mai recent, din anii ’80, un pescar aflat într-o barcă pe Baikal a observat, în adâncuri, o lumină foarte puternică. Pe măsură ce se apropia de suprafaţă, lumina căpăta contur. Din apele limpezi s-a ridicat un obiect zburător neidentificat, şi-a luat zborul şi a dispărut. Observaţii asemănătoare au fost înregistrate în mod repetat în regiune, susţin experţii ruşi. Într-un caz similar, mai mulţi marinari au fost martorii unui spectacol de lumini şi scântei puternice la o adâncime de circa un kilometru. „Izvorau” din mai multe discuri şi cilindre extrem de strălucitoare. Cercetătorii ruşi spun că, deşi cea mai uşoară cale a majorităţii oamenilor este să nu creadă în astfel de apariţii, ar trebui să recunoaştem că nu mulţi dintre noi au ocazia să participe la o… întâlnire de gradul III. Armata britanică a recunoscut deja că Pământul este vizitat de nave spaţiale extrem de avansate, care fie provin de o planetă aflată la milioane de kilometri distanţă de Terra, fie, de ce nu, din adâncurile neexplorate încă de oameni.
• sursa: www.jurnalul.ro
Extratereştrii în Bucegii româneşti
Nimeni nu poate explica de ce pe crestele Bucegilor se inregistreaza un nivel foarte mare al radiatiilor. Cercetarile sporadice de pana acum n-au dezlegat toate aceste mistere. Raman in „picioare” doar legendele care spun ca Bucegiul a fost un urias sanctuar dacic, piatra de temelie a poporului roman. Stam de vorba cu „muntomanii” intalniti la refugiul salvamont de la Varful Omu. Oameni impatimiti de munte, asa au fost porecliti. Ei stiu toate traseele din Bucegi. Auzim de mai multe creste ale muntilor, precum Doamnele, Omu si Batrana. Ar exista niste energii deosebite. Turistii vorbesc despre vindecari miraculoase ale celor care au trecut pe acolo. Daca oamenii aveau o boala anume. Pentru niste bucuresteni ca noi, putin familiarizati cu zona, pare ceva greu de crezut. In fine, il cunoastem si pe specialistul de la statia meteorologica Varful Omu, Gheorghe ate traseele din Bucegi. Auzim de mai multe creste ale muntilor, precum Doamnele, Omu si Batrana. Ar exista niste energii deosebite. Turistii vorbesc despre vindecari miraculoase ale celor care au trecut pe acolo. Daca oamenii aveau o boala anume. Pentru niste bucuresteni ca noi, putin familiarizati cu zona, pare ceva greu de crezut. In fine, il cunoastem si pe specialistul de la statia meteorologica Varful Omu, Gheorghe Porancea. Alt impatimit al muntilor, pentru ca de 21 de ani munceste la statia meteo si este pe deasupra si salvamontist. „Eu am insotit cu ani in urma o echipa de cercetare in Bucegi. Au fost facute masuratori radestezice pe Varful Bucura. S-a constatat o intensitate extraordinara a radiatiilor. Cert e ca eu nu pot sa stau mult timp departe de munte. De cate ori urc aici, simt ca ma incarc de energie. E ceva deosebit aici”, ne spune interlocutorul nostru.
Cutremur de o luna
De neclintit par a fi Muntii Bucegi, cand ii privesti de departe. Dar acest masiv s-a cutremurat timp de o luna, in 1993. Doar pe parcursul lui august. Au fost cateva sute de cutremure atunci. Erau si cate zece miscari telurice intr-o zi. De intensitate mica. Cel mult cinci grade pe scara Richter. Prima oara am aflat despre acel femomen tot de la tehnicianul statiei meteo de la Varful Omu. „Devenisera deja obisnuinta. Zilnic se cutremurau Bucegii. Aici, la 2.505 metri altitudine, la statia meteo, simteam mai tare cutremurele decat la baza muntelui. Au fost doar niste crapaturi in peretii refugiului salvamont de la Omu. Atat. Apoi cutremurele au incetat brusc. De atunci n-au mai fost”, am aflat de la Gheorghe Porancea. Statia meteo de la Omu n-a avut de suferit. E o cladire solida, cu peretii de un metru grosime, bine infipta in stanca muntelui. Cabanele din Bucegi au ramas in picioare. Nici caderi de bolovani n-au fost. Nu au fost pagube materiale nici la baza muntelui, in Busteni.
Bubuituri din pamant
Cunoscatorii ne-au spus ca ar fi bine sa stam de vorba cu un inginer geolog, Traian Trufin, care are o teorie despre aceste cutremure din Bucegi. Omul locuieste in Busteni din 1991. A lucrat in domeniul sau timp de 25 de ani. A lucrat si in mina ani buni. Acum ne-a spus ce crede el despre acel fenomen, pe care nu numai ca l-a trait, dar l-a si „prelucrat” ca specialist. „Cutremurele au fost ciudate. Si asta pentru ca Muntii Bucegi au in structura lor calcare si conglomerate. Este o zona stabila din punct de vedere geologic. De aceea e anormal sa avem aici cutremure”, ne-a spus omul nostru. Chiar si modul in care se produceau cutremurele a starnit curiozitatea specialistului. „Se auzea mai intai o bubuitura sub pamant, apoi simteai cutremurul. Parca s-ar fi surpat ceva in adancuri. Am lucrat in mina si acolo se auzeau asemenea bubuituri, aceeasi miscare haotica a pamantului, care nu are nici o legatura cu o miscare seismica”, auzim noi. Dar au fost si alte ciudatenii in perioada cutremurelor. Fenomene intamplate la poalele muntelui, in orasul Busteni. „Eu cunosc vreo 50 de oameni care au avut insomnii atunci. ??n aer se simtea un miros ciudat, parca era gaz. E posibil ca acea emanatie de gaze sa fi provocat insomnia. Eu locuiam in acea perioada pe Strada Telecabinei si stiu ca multa lume de acolo se plangea de insomnie”, ne povesteste geologul. In concluzie, Traian Trufin sustine ca legenda potrivit careia Muntii Bucegi ar fi strabatuti de uriase culoare subterane nu trebuie exclusa. „Fenomenele ciudate din Muntii Bucegi si legendele locului nu sunt doar povesti. Exista ceva care ne este absolut necunoscut. Eu propun organizarea unei expeditii stiintifice in Bucegi. O echipa multidisciplinara formata din chimisti, biologi, fizicieni, chiar si para-psihologi, care sa studieze in amanunt ceea ce se intampla aici. Din pacate, pana acum nimeni nu a facut asemenea cercetari care sa acopere intregul masiv”, ne-a spus gazda noastra.
Ce spun specialistii?
Despre seria de cutremure din Bucegi am discutat si cu directorul stiintific al Institutului National pentru Fizica Pamantului, Mircea Radulian. Acesta a admis faptul ca „secventa” cutremurelor din Bucegi a fost surprinzator de mare chiar si pentru specialistii din domeniu. Dar este sustinuta ideea unor miscari seismice, nu de alta natura. Au fost cutremure crustale. Asta inseamna de mica adancime, de pana la 15 kilometri. Se admite si faptul ca in Bucegi au fost cateva sute de cutremure in 1993. „Este posibil ca aceste cutremure sa fi aparut tocmai din cauza faptului ca Muntii Bucegi se afla in apropierea Vrancei, o cunoscuta zona seismica. Dar este greu de explicat de ce in ultimii zece ani in Bucegi nu a mai fost nici o miscare seismica. Secventa aceasta de cutremure din Bucegi, din 1993, este unica pe teritoriul Romaniei”, ne-a spus seismologul. Important este ca s-au facut studii in Bucegi, dupa acea lunga serie de cutremure, dar ramane inca un mister in privinta cauzelor pentru care un intreg masiv muntos s-a clatinat timp de o luna. „Se incearca o interpretare a studiilor facute in zona. Dar problemele nu sunt inca elucidate!”, a admis omul de stiinta.
––––––––––––––––––––––––––––––––
11. Adevărul despre dispariţia Dinozaurilor, din lume şi din ţara noastră
Despre disparitia dinozaurilor exista mai multe teorii aparute pana in prezent. Prima din ele spune ca dinozaurii au disparut in urma ciocnirii Pamantului cu un corp ceresc foarte mare; dupa ultimele cercetari se crede ca asteroidul s-a ciocnit de Pamant in apropiere de Mexic, unde exista un crater urias cu un diametru de 200 km. Impactul acestui asteroid se presupune ca ar fi dus la aparitia unui nor urias format de vapori care au blocat razele de soare sa mai incalzeasca si lumineze pamantul. Lipsite de caldura si lumina plantele nu s-au mai dezvoltat si in timp au disparut, ceea ce a dus si la disparitia dinozaurilor, care nu au mai avut ce manca. Aceasta teorie insa nu poate explica de ce numai dinozaurii au disparut sin u si celelalte animale exsitente in acea perioada pe Pamant. Dinozaurii erau pe cale de dispariritie inainte de impactul dintre un asteroid si Pamant, despre care se crede ca ar fi dus la disparitia lor; aceasta este teoria aparuta in urma cercetarilor a doi specialisti – profesorul David Penny de la Universitatea Messy din Noua Zeelanda si doctoral Matt Phillips de la Oxford, Marea Britanie. Acestia afirma ca pasarile si mamiferele au inceput sa depaseasca numarul dinozaurilor in urma cu 20-30 de milioane de ani, iar diversificarea lor a inceput in urma cu 80-90 milioane de ani. David Penny a aratat ca fosilele ar putea furniza indicii despre perioada in care dinozaurii, pasarile si mamiferele au trait impreuna pe Pamant si despre momentul in care a inceput disparitia unora si inmultirea altora. Dovezile adunate pana in prezent de cei doi contrazic teoria asteroidului. Inmultirea pasarilor si animalelor si inceputul disparitiei dinozaurilor par a fi inceput inainte de lovirea Pamantului cu asteroidul. Mai exista si alte teorii cu privire la disparitia dinozaurilor dar dovezile nu sunt atat de sustinute ca primele doua. O alta teorie spune ca dinozaurii au disparut intr-adevar dup ace Pamantul s-a lovit cu un asteroid, darn u din cauza vaporilor care impiedicau soarele sa incalzeasca pamantul ci din cauza ca asteroidul a lovit intr-o zona in care exista mult sulf si acesta odata raspandit in aer a otravit plantele si animalele printre care si dinozaurii.
• sursa: www.robbybubble.ro
Au dispărut dinozaurii mari. S-au păstrat cei mici?
Cu aproximativ 66 de milioane de ani in urma, la sfarsitul perioadei Cretacice, o multime de creaturi au disparut cu desavarsire de pe Terra. In afara de unii dinozauri cu pene, care au evoluat apoi, transformandu-se in pasari, toti dinozaurii au disparut. Reptilele zburatoare si cele mai multe dintre reptilele marine au disparut si ele. Nimeni nu stie cu certitudine cum s-a produs disparitia acestor specii, dar oamenii de stiinta ofera cateva explicatii. La sfarsitul perioadei Cretacice, Pamantul a fost lovit de un meteorit urias, o piatra gigantica cu diametrul de 10 kilometri. Cand s-a izbit de Pamant, meteoritul s-a sfaramat in bucati mici, invaluind planeta intr-un nor de praf. Norii de praf au acoperit Pamantul, facandu-l rece si intunecat de-a lungul a luni de zile, ucigand toate creaturile care nu puteau supravietui fara caldura. Fara lumina, multe dintre plante au disparut si ele, lasand animalele fara hrana. Meteoritul ar fi putut, de asemenea, provoca cutremure de pamant devastatoare si valuri uriase. O alta explicatie oferita este aceea ca multi vulcani, pe cuprinsul intregii planete, au erupt in aceeasi perioada, aruncand uriase cantitati de lava fierbinte pe suprafata terestra si au eliberat nori de praf si de gaze otravitoare, pana la mari inaltimi. Aceste gaze ar fi putut provoca, de asemenea, ploi acide daunatoare. Cu 66 de milioane de ani in urma, pe intreg cuprinsul Pamantului, clima a devenit mai rece si schimbatoare. Dinozaurii, care isi mentineau caldura de la soare, nu s-au putut adapta acestui climat. Se pare ca atat de multe animale nu au disparut dintr-un singur motiv. Meteoritul cazut a ucis probabil multe creaturi, dar animalele se pare ca au fost decimate si de schimbarea climei. In mod misterioas, unele creaturi nu au disparut. Unele reptile, cum sunt soparlele si serpii, au supravietuit, la fel si cele mai multe dintre pasari, insecte si amfibieni. Au supravietuit si mamifere. Nu se stie cum au reusit sa supravietuiasca aceste animale, insa mamiferele care isi produc singure caldura au putut sa se adapteze climei mai reci. Pasarile pot si ele sa-si produca singure caldura, iar unele reptile mici, cum sunt soparlele, au izbutit sa-si faca vizuine sub pamant, unde sa-si mentina temperatura. Fragmente din meteoritul care a dus la dispariţia dinozaurilor au fost găsite în România. Un român a descoperit într-o peşteră din Caraş-Severin fragmente dintr-un meteorit gigantic, de mii de tone şi vechi de peste 60 de milioane de ani, care ar putea fi „responsabil” de dispariţia dinozaurilor, informează stirileprotv.ro. Asteroidul a căzut pe Terra, provocând un impact devastator, urmat de o explozie puternică şi un tsunami. Aceste fenomene extreme au dus la dispariţia mai multor specii de plante şi animale, printre care şi dinozaurii. Descoperirea a fost făcută de speologul Marius Paniti, în peştera de sub Cârşa. Bucăţi din meteorit au fost deja trimise la NASA, care va stabili dacă acesta este într-adevăr cel care a dus la dispariţia dinozaurilor. Specialiştii spun că meteoritul care a dus la dispariţia dinozaurilor s-a fragmentat la intrarea în atmosfera Terrei, bucăţi din acesta fiind găsite în Sahara, Mongolia şi China. Fragmentele de la Cârşa ar fi primele din meteorit descoperite în Europa.
• sursa: www.gandul.info
Dinozaurii… „româneşti”
Descoperirea rămăşiţelor de dinozauri pitici, unici în lume, în oraşul Jibou şi pe malul Văii Someşului, a transformat zona în atracţie turistică internaţională. Dinozaurii pitici aduc tot mai mulţi turişti în oraşul Jibou din judeţul Sălaj. Acum 70 de milioane de ani Ţara Haţegului din România făcea parte din Oceanul Thetys. Au trăit în acea perioadă, când teritoriul Hateg-ului era o insulă tropicală, dinozauri mici. Pământul era într-o continuă transformare tectonică, uscatul se fragmenta, iar din continente desprinse din super continentul Pangeea se desprindeau insule, care, activate de miscările tectonice, erau ca nişte plute călătoare pe oceanul planetar. Rupţi de continent, dinozaurii trăiau într-un spaţiu mai restrâns şi cu resurse de hrană mai puţine, aşa se explică dimensiunile lor reduse, fenomen numit nanism insular de specialişti. Se pare ca dimensiunile lor nu depăşeau mărimea unei vaci. Nu se ştie exact ce dimensiuni aveau cei mai mici dinozauri de pe insulă, pentru că oasele lor nu s-au păstrat bine până în zilele noastre. După fosilele descoperite pînă în prezent în România, se pare că cel mai mic era de mărimea unui curcan. Existau pe insulă și animale mai mari, reptilele zburătoare care veneau aici de pe continent şi care aveau, probabil, cu aripile deschise, dimensiunile unui aeroplan. Dromaeosaurii erau dinozaurii carnivori, vânau în haită ierbivori pe care îi atacau cu toate că erau mult mai mari decât ei şi îi sfâşiau cu ghearele lor puternice. Erau vânători foarte pricepuţi şi inteligenţii. Trodonii erau vânători carnivori nocturni si sunt considerati cei mai inteligenţi dinozauri, deşi erau mai mici, cam de mărimea unui curcan, erau cei mai iscusiţi în prinderea prăzii. Magyanosaurii cei mai mari dinozaurii erbivori de pe insulă, erau de dimensiunile unei vaci, dar aveau coada şi gâtul foarte lungi. Zalmoxes erau ierbivori un pic mai mari decât o oaie, se grupau în turme mici, fiind destul de vulnerabili la atacurile animalelor de pradă. Telmatozaurii trăiau în mlaştină, aveau „cioc de raţă”, pentru a putea să îşi aleagă hrana din mâl. Cele mai mari animale de pe insulă erau reptilele zburătoare care poposeau aici de pe continent, cu aripile întinse acestea erau cam de mărimea unui aeroplan. Fosile ale unui nou tip de dinozaur, balaurul bondoc, o versiune a pradatorului Velociraptor, au fost dezgropate in Romania. Bondocul dinozaur a trait in urma cu 70 de milioane de ani, arata un studiu al Academiei Nationale de Stiinta. Nivelul ridicat al marii de la sfarsitul Cretacicului a inundat o mare parte din ceea ce reprezinta astazi continentul Europa. Romania era o insula, iar astazi este o fereastra catre Europa de la sfarsitul Erei Dinozaurilor. Din cauza asa numitul “efectul insula” locuitorii insulei tind sa fie mai puternici si mai mici decat rudele lor de pe continente. Animalul este remarcabil pentru cele doua ghiare largi si ascutite de la fiecare picior – Velociraptor avea doar una. Cel mai probabil le-a folosit pentru a-si sfasia prada, cred oamenii de stiinta. „Balaurul ar putea fi unul dintre cei mai mari pradatori din ecosistem”, a afirmat unul dintre coautorii studiului, Zoltan Csiki de la Universitatea din Bucuresti, Romania. El a mai spus ca desi creatura cu inaltimea de 1.8m – 2.1 m este extrem de neobisnuita, este totusi inruditata cu animale ca Velociraptor si dinozauri cu pene descoperiti in China. Noua fosila Balaur este un schelet partial care include picior, sold, coloana vertebrala, brate, maini, coasta si coada. Degetul mare are o gheara care se putea intinde – cu care se presupune ca sfasia prada. Mai folosea si o alta gheara pe cel de-al doilea deget. Balaurul bondoc are picioare mici si indesate, iar pelvisul indica zone care erau acoperite cu o mare masa de muschi, ceea ce arata ca era adaptat mai mult pentru forta decat pentru viteza. Iar, unele oase de la mana animalului sunt lipite, caracteristica ce ar fi facut apucatul dificil. Stephen Brusatte, un absolvent al Universitatii Columbia din Palisades, SUA, a afirmat ca: „In comparatie cu Velociraptor, dinozaurul era probabil mai mult un bataus decat unul care sa alerge mult, si ar fi putut sa doboare animale mai mari decat el insusi, asa cum multe carnivore fac astazi”.
Americanii au elucidat misterul legat de dispariţia dinozaurilor
O echipă de cercetători din Statele Unite afirmă că a aflat cauza reală a dispariţiei dinozaurilor şi demontează teoria conform căreia animalele preistorice au murit în urma impactului devastator al unui meteorit cu Terra. Paleontologii de la Universitatea Princeton au spus că au dovezi care atestă faptul că eurpţiile repetate ale unui lanţ vulcanic din vestul Indiei, care era de trei ori mai mare ca suprafaţa Franţei, au dus la dispariţia mai multor specii de dinozaur, cu mult timp înainte de impactul asteroidului cu Pământul. Experţii au adăugat că erupţiile au devastat planeta noastră în urmă cu 65 de milioane de ani, fiind cele mai mari curgeri de lavă din istoria Pământului, această concluzie fiind trasă după descoperirea unor fosile, alături de sedimente marine care fuseseră afectate de lavă. Conform Gertei Keller, una dintre persoanele care au coordonat proiectul, la momentul coliziunii asteroidului cu Terra, aproximativ 80% dintre speciile de dinozauri nu mai existau. „Am demonstrat printr-un raport de tipul cauză-efect că aceste erupţii vulcanice masive au fost mult mai distrugătoare decât s-a crezut în trecut şi ar fi putut provoca dispariţia în masă din Cretacic, chiar şi fără impactului devastator cu meteoriţii. Pentru că în urma acestor erupţii din Deccan, mediul natural era unul instabil, un impact ar fi putut cu uşurinţă să elimine şi puţinele specii de dinozauri care au mai supravieţuit la finalul Cretacicului. Ar fi fost o lovitură dublă”, au declarat cercetătorii. NASA afirmă că dinozaurii nu au dispărut din cauza meteoriţilor… Specialiştii NASA au ajuns recent la concluzia că dispariţia dinozaurilor de pe Terra nu a fost cauzată de către meteoriţii gigant împrăştiaţi în spaţiu după explozia asteroidului Baptistina. Oamenii de ştiinţă afirmaseră iniţial că dinozaurii au murit ca urmare a coliziunii dintre asteroidul amintit mai sus şi un alt corp ceresc, în urmă cu aproximativ 160 de milioane de ani. Fenomenul astronomic ar fi avut loc undeva între Marte şi Jupiter, bucăţile de meteorit care au rezultat în urma coliziunii ajungând şi pe Pământ în urmă cu 65 de milioane de ani. Teoria a fost acceptată, din anul 2007, de foarte mulţi experţi, dar specialiştii NASA demontează acum acestea afirmaţii, membrii echipei WISE afirmând că dosarul dispariţiei dinozaurilor a fost redeschis. Experţii susţin că asteroidul Baptistian s-ar fi ciocnit cu un alt corp ceresc în urmă cu 80 de milioane de ani, nu cu 160 de milioane de ani, aşa cum se credea iniţial, anunţă Herald Sun. Aşadar, în urma rezultatelor oferite de către echipa WISE, perioada în care rămăşiţele rezultate în urma coliziunii ar fi călătorit spre Terra ar fi fost de doar 15 milioane de ani. „Această perioadă nu oferă prea mult timp meteoriţilor rezultaţi în urma coliziunii să se mişte într-o anume rezonanţă şi să cadă pe Pământ acum 65 de milioane de ani”, a spus Amy Mainzer, unul dintre membrii WISE. WISE este un program NASA care foloseşte razele infraroşii pentru a măsura vechimea obiectelor din spaţiul cosmic, iar în urma investigaţiei acestora au fost ridicate noi întrebări în privinţa perioadei în care a avut loc „fenomenul Baptistian“.
• sursa: www.adevarul.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
12. Tot adevărul despre apusul… „Luceafărului”
Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche, făuritorul limbii literare române… poetul Mihai Eminescu, totodată unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale nu a murit. El a fost omorât la comandă! Acesta este adevărul. Ştiu că astăzi, pe 15 ianuarie 2013, sărbătorim 163 de ani de la naşterea poetului nepereche, iar nu de la moartea acestuia, însă mie nu mi se pare atât de importantă naşterea lui Eminescu, pe 15 ianuarie 1850, – în ciuda faptului că, dacă nu s-ar fi născut, Mihail Eminovici, Mihai Eminescu ar fi trebuit inventat – cât mi se pare imperios de necesară comemorarea morţii lui, pe 15 iunie 1889, iar aceasta numai pentru că nu a fost o moarte pentru că aşa l-a vrut Creatorul, Demiurgul – vorba lui însuşi, în „Luceafărul” -, ci a fost voia oamenilor, a celor care nu mai puteau comite fărădelegi graţie implicării poetului în demascarea nenorociţilor vremii sale!… De aceea, eu sărbătoresc comemorarea a 163 de ani de la naşterea lui Eminescu, prin vorbirea despre moartea sa şi adevărul morţii sale, în cele ce urmează. Cert e un lucru: Eminescu nu a murit! La Mulţi Ani, Mihai!
Alin BARBU
Ce i-a adus Luceafărului apusul?
Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va profesa până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator. În 1880 devine redactor-şef, şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România,prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali.
Eminescu – Problemă internaţională!
Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi chestiunea spinoasă a invaziei evreieşti în Moldova. Iată de ce poetul nepereche devenise o problemă internaţională. În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, şi inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
Eminescu – întemeietorul unei societăţi secrete pur româneşti
În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public, iar liderii ei în frunte cu cei doi ziarişti exilată cu vaporul pe Dunăre. Pe Eminescu, Guvernul nu-l implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.
Eminescu – Boala… misterioasă
La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei sa fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”. La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii evenimentul? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar’’. Luate punct cu punct, lucrurile devin discutabile: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii reprezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod.
Eminescu – Condamnarea totală
Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea totală la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare, totală, unită. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară. Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, pe cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise! Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu, şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit, în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului.
Eminescu – Tratament cu mercur
I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară, şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat. La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şutzu, de o embolie”. Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.”. Tot doctorul Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Ce folos, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja…
Sursa: http://www.evz.ro
Eminescu – cel mai mare secret al istoriei noastre
Un episod extraordinar al istoriei romanilor, tinut permanent secret, este cel legat de “boala” si moartea poetului national al Romaniei, Mihai Eminescu, care, asa cum s-a vazut, se manifestase direct si partizan la ziarul Timpul in “Chestiunea Israelita” sau in “Chestiunea evreiasca”, fiind impotriva incercarilor evreilor de a bloca sau de a conditiona recunoasterea independentei Romaniei. Ceea ce se cunoaste de catre foarte putini initiati este insa cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de catre medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de catre o conspiratie iudeo-masonica am zice noi). In anul 1882, Mihai Eminescu ii scria Veronicai Micle:“Timpul acesta m-a stricat in realitate cu toata lumea, sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania… Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”. “Si mai potoliti-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, in plenul Parlamentului Roman, de catre acei oameni politici care aparau interesele evreilor, oameni politici masoni, sustinuti finalmente, din pacate, chiar si de catre oamenii politici conservatori, in numele partidului carora vorbea gazetarul si marele poet national Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar si de catre Petre-Carp, sef alaturi de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator. In timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totusi intr-un puternic conflict. Carp era insa, totodata, si membru al lojei masonice Steaua Romaniei, alaturi de Maiorescu, Alexandru Sutu, Theoder Rosetti si altii care se vor ocupa de lichidarea poetului si gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stanca. Posibil ca, initial, junimistii [masonii] sa nu-si fi dat nici ei seama ca, aducandu-l la Timpul, practic isi pun singuri bomba in casa” (C. Cernaianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetateanului, vol.II). Divergenta dintre Mihai Eminescu si Petre Carp s-a nascut odata cu aparitia in Parlament a problemei modificarii articolului 7 din Constitutie (“Chestiunea Izraelita”), impotriva careia pleda in scris Eminescu, opunandu-se “impamantenirii” hoardei de evrei ce invadasera tara, in timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constitutiei in sensul dorit de Alianta Izraelita, de cancelariile europene si de evreii din Romania. [Carp fiind, totusi, un nume destul de rar, si neintelegand adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am indreptat catre marele dictionar masonic publicat in Ordinul Masonic Roman de catre Horia Nestorescu-Balcesti , unde am gasit mai multi Carp: in afara de Petre Carp al nostru, dusman al lui Eminescu si membru al lojii Steaua Romaniei, apare si un anume Horia Carp, „ziarist evreu, membru al unei loji din obedienta Marii Loji Nationale”.] Pornit impotriva pozitiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atat lui Eminescu cat si lui Maiorescu. Lui Eminescu ii scrie: “Domnule redactor, in timpurile din urma ati crezut ca este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactati, unor idei atat de opuse convictiunilor a caror organ m-am facut in Senat incat ma vad cu parere de rau silit de-a afirma pe calea publicitatii adanca divergenta de pareri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Draga Titus, ce faceti voi la Timpul si cum credeti ca o sa mearga astfel inainte?… in ce parte din lume partidul conservator a cautat sa ajunga la putere prin pasionarea maselor?… in asemenea imprejurari, eu unul a trebuit sa-mi pun intrebarea ce rol mai joc intre contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog sa notifici comitetului sa ma stearga din lista subscriitorilor… Tu ai o clientela intinsa despre a carei genesis mi-ai vorbit intr-o zi [aluzie si atentionare din partea lui Carp, catre Maiorescu care traia din solda clientilor sai evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Pozitia lui Carp fata de revendicarile evreilor asupra Romaniei este sintetizata in urmatoarea pozitie, exprimata in 1881: “Sa jertfim unele din drepturile noastre suverane ca sa obtinem protectiunea Europei intregi si sa nu ne aflam izolati fata cu doi vecini puternici”. Eminescu ii raspunde in „Timpul”: “Dl. P. Carp s-a crezut atins prin reflectiunile ce foaia noastra a publicat in privinta atitudinii sale in chestiunea izraelita… insa aceste reflectiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitima aparare.”. De asemnea, se cearta si cu alti membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino si Lahovari. Acestuia din urma i-a spus in cadrul redactiei din Timpul: “Du-te, ma, in ma-ta! Tata-tau nu stia nici bine romaneste, ce-mi tot canti tu de romanism.”. Cea mai categorica explicatie data de Eminescu fata de criticile lui P.P. Carp a aparut in Timpul cu numai o luna inainte ca el sa fie lichidat social si fizic: “In alta tara de am trai, in care mai e credinta, onestitate, respect ca bunuri obstesti ale spiritului public, relele ni s-ar parea trecatoare si nicicand condeiul nostru nu ar fi inmuiat in fiere; dar aici, unde, daca-i vizita ministeriile sau [inchisoarea] Vacaresti, aceleasi fizionomii si caractere intalnesti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Bratianu si un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite tari, aici unde oameni ca acestia, fara pic de patriotism, radicali cosmopoliti, stateau ieri la invoiala cu Warszazvsky ca sa-i vanza sufletele din opt tinuturi, stau azi la invoiala cu Alianta Izraelita ca sa-i vanza tara toata si sa desfiinteze printr-un trafic marsav o natie si un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinta, aici nici un cuvant nu e destul de aspru…”. Desi Titu Maiorescu era acuzat de catre colegii de partid ca ii tine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu il ataca si pe acesta: ”Teama ne e dar si astazi ca asemenea o sama de advocati buni, cu darul vorbirii vor transa si chestiunea arzatoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmosteniti a poporului romanesc”. Maiorescu isi nota prompt in Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui in chestiunea evreiasca in contra mea”. “Afacerea Warszawsky” din epoca, dezvaluita si combatuta de Mihai Eminescu in Timpul a constat in aprovizionarea trupelor ruse angajate in razboiul din 1877 si deplasate in Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiasca A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obtinut prin mita dreptul de a cumpara la preturi modice alimente din Romania (de a rechizitiona) pentru a le vinde apoi armatei tariste. Totodata a primit dreptul de a rechizitiona care cu boi pentru transportul marfii, ceea ce a ruinat taranimea romana, care de cele mai multe ori si-a pierdut peste Dunare mijloacele de transport. Desi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernantilor la care se pretase bancherul evreu. Iata scrisoarea lui Warszawsky catre Rossisky, datata l decembrie 1877 si publicata de Eminescu in „Timpul”: “Excelenta. Din depesa mea si din depesa ministrului Cogalniceanu va este deja cunoscut ca, dupa multe imprejurari, eu am profitat a birui toate impiedicarile si astazi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefectilor din opt districte, ca sa puie la dispozitiunea mea cate 1200 care pe zi pentru Bucuresti si 500 pentru Fratesti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme si truda ca sa impac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihailescu, cu prietenul nostru [adica Cogalniceanu (precizeaza Eminescu)] fiindca numai el era, nu Bratianu era, care impiedica aceasta chestie… Eu voi avea oricate carute va fi de trebuinta pentru oricat transport si oriunde veti voi a transporta, macar ca pana acuma carausii de buna voie tocmiti nu voiau a merge decat la Sistov; acum insa s-a schimbat chestia simerg siliti oriunde vreau.”. In urma campaniei de presa condusa de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecatoresti, dar Tribunalul de Ilfov hotaraste ca nu era “caz a se pune in miscare actiunea publica in contra cuiva”. Urmarirea lui Mihai Eminescu de catre agentii secreti ai marilor puteri straine, a fost remarcata din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat in solda ambasadei Austriei de la Bucuresti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, contine 20 de pagini si este semnat de consulul austriac de la Iasi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an inainte ca Eminescu sa fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, vazut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpatii de uneltire impotriva imperiului, in vederea unirii Transilvaniei cu tara mama: “Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs o intrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa sigura, am fost informat despre aceasta intrunire [sursa era, dupa toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari. In afara agentilor marilor puteri europene, o atentie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumaratii agenti ai Aliantei Universale Israelite. Si iata ca, in dimineata zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, ii trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un biletel in care scria ca Eminescu a innebunit. Astfel, fara voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiratii anti-romanesti, Eminescu a fost internat de catre dr. Alexandru Sutu la “Caritatea” (Caritas) punandu-i-se falsul diagnostic de alcoolism si sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihica, 1972) arata ca, in acea perioada, Eminescu era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, ca urmare a greutatilor si luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoza maniaco-depresiva. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care ii putea permite administrarea-unui tratament care sa-l digtruga fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunostea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase si distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se stie ca este extrem detoxic pentru om si ca poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu cate 20 de fractiuni a 4 grame de mercur, “cand si o jumatate de gram poate sa aiba actiuni daunatoare” precizeaza la randul sau specialistul roman Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie partiala, a fost internat, scos din tara si mai apoi ucis in spital cu un bolovan cu care a fost lovit in cap. Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, sufera de o mare eroare. Faptul ca pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazandu-se pe o sursa nedemna de incredere. Este vorba de ziarul Adevarul din 17 octombrie 1911 care, sub semnatura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, pana dupa al doilea razboi mondial, ziarele Adevarul si Dimineata au fost cele mai puternice si viclene organe de presa evreiesti din romania. Iata situatia descrisa de A.C.Cuza in 1905: “In ziaristica, tot jidanii au introdus la noi in tara tonul violent si trivialitatile presei-revolver, prin care injosesc orice discutie si batjocoresc institutiile si demnitarii tarii,. In frunte, sta, fireste, organul jidovesc Adevarul, al carui comitet de redactie se alcatuieste din urmatoarele ilustratii cuser ale gazetariei «romane», ale caror nume le reproducem dupa actele unui proces de calomnie, in care numitii figureaza – se intelege – ca inculpati (Curtea cu Jurati de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Branisteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, si vor mai fi. Acestia sunt conducatorii “opiniunii publice” a tarii romanesti… Straini de noi si potrivnici fiintei noastre, ei ne discuta interesele, ne judeca, fac reputatiile prin galagie si reclama, si le desfac prin tacere si calomnii, ei suie in slava cerului pe jidoviti si cauta sa injoseasca pe adevaratii romani; ei terorizeaza pe functionarii publici care voiesc sa-si faca datoria; ei critica totul: religia, coroana, armata, justitia, invatamantul…”. De fapt, relatarile mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate in ziarul Adevarul din 17 octombrie 1911 se bazeaza pe inchipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost langa Eminescu cand acesta a fost pus in camasa de forta si care ar fi relatat cum in cofetaria Capsa, agitand un pistol mare, Eminescu a spus ca pleaca sa-l impuste pe rege. Trebuie retinute doua aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de multi ani cand cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp sa consolideze marea conspiratie istorica anti-Eminescu; 2.Ventura facea parte din loja masonica Discipolii lui Pitagora din Galati (formata preponderent din evrei si greci), corespondenta locala a lojii Steaua Romaniei, din care faceau parte conspiratorii intemnitarii lui Eminescu: Titu Maiorescu, Sutu si ceilalti (de altfel, toti ceilalti membri ai familiei Ventura faceau parte din loja masonica Steaua Romaniei). Informatiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu si otravirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depasite azi de studiile lui Calin L. Cernaianu demarate in anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului si Conjuratia anti-Eminescu. Trebuie aratat de la bun inceput ca Mihai Eminescu nu a fost niciodata mason, in schimb cei mai multi membri ai “Societatii Literare Junimea” (din Iasi) si fruntasii Partidului Conservator, da! Toti acestia faceau parte, cum am aratat, din loja masonica Steaua Romaniei, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii. Atat Titu Maiorescu, cat si Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectiva apartineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenta lui Alexandru Sutu la aceasta loja, loja fiind de fapt chiar creata de familia de fanarioti Sutu. Ce gandeau oare acestia, cand Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a romanilor cu exploatarea fanariota? Loja Steaua Romaniei (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creata in 1866 de principele” Gheorghe M. (Iorgu) Sutu, sub obedienta lojii Marelui Orient al Frantei, loja franceza apropiata intereselor mondiale evreiesti, controlata de catre evrei. De altfel, chiar trezorierul (finantatorul) lojii Steaua Romaniei era un evreu, Adolf Hennig. Familia Sutu, familie de domnitori fanarioti (Mihai Sutu in Tara Romaneasca, Alecu Sutu si Mihai Gr. Sutu in Moldova) era implicata social in politica romaneasca in aceeasi perioada cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Sutu era un reputat economist liber-schimbist, curent atat de puternic combatut si de blamat de Eminescu, in timp ce Alexandru Sutu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat fortat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizica din peisajul socio-politic romanesc. De altfel, se poate spune ca pana la un punct Eminescu fusese chiar creatia lojii Steaua Romaniei, impotriva conducatorilor careia s-a intors prin libertatea ce si-a luat-o ca publicist, in chiar ziarele ce le conducea si care apartineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaste ura ce o manifesta Eminescu in scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit constiintele romanesti si au supt sangele poporului, pregatind astfel terenul pentru noua ocupatie, evreiasca. El lovea astfel in chiar creatorul lojii, in fanariotul Gh. M. Sutu. In buna traditie masonica, loja Steaua Romaniei avea “de fata” Societatea Literara Junimea, iar presa ei avea sa fie asigurata de Constitutiunea (1866), apoi de Gazeta de Iasi (1867) si, in fine, prin Gazeta nationala (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) faceau acelasi oficiu in domeniul literaturii, istoriei si criticii literare. In 1866, in cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe strain pe tronul Romaniei, a aparut conditia apartenentei acestuia la francmasonerie pentru a se obtine sprijinul international al fratilor masoni si al Aliantei Israelite Universale, cu atat mai mult cu cat emanciparea evreilor, deziderat masonic, ramasese inca o chestiune deschisa. De aceea, in toamna anului 1866 Iorgu Sutu (mason initiat la Paris si “venerabil” al lojii Steaua Romaniei) i-a propus principelui Carol I sa devina francmason si sef al Francmasoneriei Romane, sub obedienta Marelui Orient al Frantei, ceea ce ar fi condus la ingerinte straine in statul roman, sub controlul Aliantei Israelite. Reactia de refuz a casei regale a fost prompta, vointa regala fiind intarita simbolic de interzicerea imediata a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Braila , formata in cea mai mare parte din negustori greci si evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante romanesti se aflau sub obedienta Marelui Orient al Frantei, si astfel, indirect, obediente directivelor evreiesti ale Aliantei Israelite, fiind toate infiintate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunarii, Steaua Romaniei, Discipolii lui Pitagora, Inteleptii din Heliopolis. (Oricum, peste cativa ani B’nai B’rith se implica direct si creeaza la Bucuresti lojile Infratirea Sionului si Fraternitatea.). Atitudinea general favorabila romanilor din partea regelui Carol I al Romaniei (fostul principe Carol) fata de pretentiile evreilor, precum si refuzul sau de apropiere de lojile masonice filoevreiesti, nu putea decat sa-i oblige pe conspiratori sa monteze un scenariu anti-regal, in care “antisemitul” Eminescu, inarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat sa il impuste pe rege”, motiv pentru care a fost pus in camasa de forta si internat. La randul ei, opinia publica romaneasca n-ar fi putut fi linistita daca Eminescu ar fi fost pur si simplu concediat de la Timpul. Totodata, gura acestuia nu ar fi fost astfel inchisa, caci ar fi putut gasi alta tribuna de la care sa isi afirme pozitia puternic nationalista. De aceea, el trebuia facut nebun. Si cine a lansat versiunea ca Eminescu a scos un pistol pentru a se duce sa-l impuste pe rege? Conform evreilor de la Adevarul, afirmatia fusese candva sustinuta de catre doamna Capsa, evenimentul petrecandu-se chipurile in cafeneaua literara Capsa. Nimeni din epoca nu a putut confirma aceasta poveste, dar stim ca si sotul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiasi loji masonice ca si ceilalti conspiratori, loja Steaua Romaniei. Societatea Junimea a ramas cunoscuta in istoria literaturii romane ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creanga si Ioan Slavici, care aveau sa colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma careia a dobandit o importanta avere. Profesor universitar la Iasi si decan al Facultatii de Filozofie, a fost inlaturat din invatamant in urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat in politica. Este poate important sa aflam numele clientilor lui Maiorescu din perioada in care Eminescu a fost lichidat fizic si spiritual. Acestia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen si Kalinowsky, Rubinstein si Hirschler, adica o clientela cosmopolita preponderent evreiasca, atat de ostila lui Eminescu! Pe buna dreptate se poate pune intrebarea: de ce istoria nu publica, in general, astfel de corelatii ale faptelor, privind viata si moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Calinescu, cand a scris Viata lui Eminescu, a acceptat orice informatie, din orice sursa, fara a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Calinescu a colaborat, chiar, cu cei implicati in compromiterea lui Eminescu. Astfel, cand editeaza revista literara Lumea, Calinescu isi lia ca principal colaborator pe B. Branisteanu, care nu este altul, asa cum am aratat mai sus, decat evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevarul, ce intina memoria lui Eminescu, perpetuand conspiratia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare suma de critici literari romani sunt de fapt evrei camuflati de nume romanesti, constienti de activitatea antievreiasca a poetului national al Romaniei si voluntar interesati si angajati in mentinerea mitului “Eminescu dement”, ca si de salvarea in istorie a onorabilitatii conspiratorilor asasini. Asa este si cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii romanesti, evreu din Botosani care si-a facut chiar o cariera din anumite subiecte care se leaga de viata lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea si junimismul (1975), Viata lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat in anii 90 si functia de director al editurii evreiesti Hasefer, are totusi meritul de a fi precizat ca bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinator al taranimii romane, era de fapt evreu]. Am aratat mai inainte ca familia fanariota Sutu era o familie de masoni, aproape toti, in Romania, fiind afiliati lojii Steaua Romaniei. Acordam o atentie speciala acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Sutu. Iata situatia prezentata de amplul dictionar masonic publicat de Horia Nestorescu Balcesti:
– Mihail Sutu (1730-1802), domnitor fanariot al Tarii Romanesti, apare in 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iasi.
– Alexandru Nicolae Sutu (1830-1877), principe, a locuit la Paris si a facut parte din cel putin 4 loji masonice, gr. 30 de initiere, deputat in Adunarea Generala a Marelui Orient al Frantei;
– Gheorghe M. (Iorgu) Sutu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Sutu, gr. 30 de initiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) si intemeietor al lojei Steaua Romaniei.
– Constantin Sutu (1820-?), afiliat la Iasi lojei Steaua Romaniei, a devenit ministru;
– C.N. Sutu, rentier, “frate” in loja Steaua Romaniei;
– George Sutu, proprietar, membru in loja Discipolii lui Pitagora din Galati, cea care avea sa fie interzisa de Carol I, cand Iorgu Sutu i-a cerut principelui (regelui) sa intre in masonerie;
– Nicolae Gr. Sutu (1840-?), membru al lojei Steaua Romaniei, secretar general al Consiliului de Ministri.
– Alexandru Gr. Sutu (1837-1919), initiat in loja Steaua Romaniei, profesor universitar la Bucuresti, autor al lucrarii Psihiatria moderna, publicist si traducator, membru al societatii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu in lichidarea lui Mihai Eminescu. Studiile lui Calin L. Cernaianu si-au propus mai ales sa descurce “itele foarte incurcate dintr-o singura zi din viata lui Eminescu, zi de rascruce cand este scos in conditii misterioase si prin mijloace violente din viata publica”, . dar si antecedentele si urmarile acestei zile. “Asadar – isi incepe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a innebunit. Simplu ca buna ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat in aceasta actiune a fost Titu Maiorescu, “protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Sutu. Un avocat si un medic, membri ai aceleiasi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. In Jurnalul lui Maiorescu s-a gasit urmatoarea nota, din ziua fatala: “Foarte cald! In zilele trecute incercari de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinatia cu doctorul Sutu. In aceeasi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineata, Maiorescu si inginerul Simtion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Sutu si au convenit cu acesta ca in aceeasi zi lui Eminescu sa i se faca internarea pentru o luna de zile. Aceasta avea insa sa se prelungeasca si sa se repete pentru cativa ani, pana la uciderea sa. “Prin acest demers ilegal – arata C. Cernaianu – avocatul Maiorescu actioneaza contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjand internarea lui Eminescu in lipsa garantiei ca «protejatul» s-ar fi alienat si stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioada a sederii acestuia in ospiciu.” Ajuns acasa, Maiorescu il anunta pe Theodor Rosetti (mare maestru comandor al Marelui Orient al Romaniei, totodata membru, ca si Maiorescu, al lojii masonice Steaua Romaniei, la acea data presedinte al Curtii de Casatie) ca treaba este pusa pe roate: “apoi am venit acasa, am instiintat inca pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet il trimite lui W. Kremnitz, al carui sens ramane obscur si secret: “Din pacate, inca incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corecta a celei de a doua propozitii ar putea fi: “Sutu in regula”, textul de mana, in germana, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semanand mai degraba cu Soutz alles gut). Al treilea bilet trimis de Maiorescu este catre Mihai Eminescu, pe care il cheama sa ii faca o vizita. Plecand de la redactia ziarului Timpul, Eminescu calca in cursa intinsa. Maiorescu il roaga sa se deplaseze la complicele sau Simtion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu si face. “Saracul de el, a cerut 2 lei pentru birja, a plecat si de acolo l-au dus la Soutzo” (la Sutu), isi amintea fiica lui Maiorescu despre sfarsitul vizitei lui Eminescu. Intr-ade-var, ducandu-se la inginerul C-tin Simtion, Eminescu este asteptat de haidamacii lui Sutu, este imobilizat, urcat intr-o birja sau in duba ospiciului si dus la Sutu. “Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese indeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» intr-o casa de sanatate” (C. Cernaianu). Urmeaza planul doi al conspiratiei: legendarea nebuniei. Mai intai se arata ca gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerandu-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece “Eminescu a innebunit”. Minciuna nu rezista, deoarece Maiorescu se apucase sa aranjeze internarea fara a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sanatatii, iar sursele legendei se contrazic: mai intai, biletul a ajuns la o ora ulterioara plecarii lui Maiorescu la Sutu; apoi, sunt doua variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici in prima, sotia sa nascuta Szoke, in a doua. Privitor la criza de dementa manifestata in public de Eminescu, cum ca ar fi scos un pistol spre a se duce sa il impuste pe rege, ea a fost fabricata tarziu (spre a nu mai putea fi verificata) si lansarea ei publica s-a pus prin presa evreiasca pe seama masonului Gr. Ventura (desi acesta nu a relatat niciodata asa ceva in timpul vietii sale). “Lipsa oricarei mentiuni [in Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele amenintari facute de Eminescu cu revolverul… par sa arate ca toate acestea constituie zvonuri care nu fusesera inca inventate la data la care Maiorescu si-a completat jurnalul; de altfel, cum am aratat, povestea a fost pusa in larga circulatie de catre evreii de la Adevarul in 1911). In aceeasi zi, a «internarii» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleaca in strainatate pentru o perioada de o luna si jumatate. Din aceasta clipa si pana la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici macar la cererea rudelor, pentru ca persoana care il internase era, totodata, singura abilitata legal sa ceara externarea lui.” (C. Cernaianu). Toti cunoscutii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleaca rapid in strainatate, in timp ce presa publica o stire anosta: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul [sef al] ziarului Timpul, a innebunit. Dl. Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar”. “Flagrantele ilegalitati comise pentru inlaturarea lui Eminescu din viata publica – scrie C. Cernaianu – arata ca liderii Junimii [impreuna cu alti masoni din loja Steaua Romaniei] erau capabili sa ascunda rapirea si sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, dupa care, tot ei, folosind falsuri si dezinformari, creau victimei o imagine melodramatic deformata, dar suficient de credibila incat sa reziste vreme de mai bine de un secol. Asa s-a nascut un veac de falsa compatimire, un veac in care abilitatea catorva a facut ca revolta publica sa fie inlocuita cu mila. In acest context, chiar este de crezut ca, daca Eminescu ar fi fost nebun cu adevarat, iar Junimea ar fi dorit sa incerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabila de a-l interna fara tam-tam?… Una peste alta, intre ilegalitatile comise de Sutu in clipa preluarii lui Eminescu sunt si urmatoarele:
– l-a primit pe Eminescu in ospiciul sau (particular?), cu toate ca acesta, nesuferind o recidiva, boala lui era incerta si, prin urmare, trebuia sa stea fie la un spital, fie in arestul Politiei (cum avea sa se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iasi);
– l-a internat pe Eminescu in lipsa unei cereri scrise de admitere, care sa cuprinda “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atat al patimasului cat si al petitionarului”, alaturi de informatii privitoare la “felul de relatiune ce ar fi avand acesta din urma cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);
– l-a acceptat fara “vreun act medical subscris de doi medici”;
– nu a respectat intervalul maxim in care medicii trebuiau sa se pronunte asupra starii sanatatii pacientului (3 zile), semnand asa-numitul lui certificat medical dupa o saptamana de la internare;
– nu a instiintat Administratia speciala” asupra internarii;
– nu a solicitat constituirea unei comisii care sa-l examineze pe Eminescu;
– nu a intocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…
Crima acoperita cu un certificat medical.
In destinul lui Eminescu, biletul scris si semnat de doctorul Al. Sutu la 5 iulie 1883 si acceptat drept “certificat medical” a jucat un rol fundamental, fara el lipsind absolut orice temei legal care sa justifice cat de cat internarea. (Degeaba si-a pregatit avocatul Maiorescu un alibi atat de solid ca plecarea din tara, tocmai in acea zi?). In plus, acest fals document avea sa fie folosit in viitor, simpla lui existenta permitand declararea unor “recidive” si facandu-le credibile pentru publicul larg si pentru amicii de buna-credinta. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de inscris sacru, asupra caruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici macar atunci cand diagnosticul initial, stabilit de Sutu, a fost inlocuit cu altele, puse de alti medici, sau cand au vazut ca a fost supus tratamentului folosit in alta boala decat cea declarata… Incercarea lui Sutu de a induce in eroare, astfel incat, pe baza unei probe materiale plasmuite, sa obtina o decizie judecatoreasca, prin care Eminescu sa fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabila. La toata aceasta mizerie, l-a avut permanent alaturi pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a si initiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urma, mai mult sau mai putin constienti de ceea ce fac, doctorul Sutu si Simtion i-au devenit complici, intr-o fapta necugetata… Pus in camasa de forta, Eminescu a fost predat “Spitalului Israelit “Caritas”. De ce doctorul Sutu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost inchis Eminescu] “Institutul Caritatea” si nu “Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere in care Sutu, proprietar al terenului, era parte? Se gasea in strada Plantelor un fel de sectie speciala a Spitalului Caritas, profilata exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar insemna, insa, ca Eminescu a fost, de fapt, internat la “Spitalul Israelit Caritas”!… O alta ciudatenie ar fi aceea ca, din cate se cunosc, Eminescu nu a fost niciodata prea simpatizat de evrei, reactia unora dintre dumnealor fata de el fiind atat de impulsiva chiar si astazi. In 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publica: «Se stie ca Mihail Eminescu… intre sfarsitul lui 1884 si inceputul lui 1889 parea vindecat, cand, in 1889 autoritatile sesizate de cei in drept l-au internat din nou in Spitalul [Israelit] Caritas din Bucuresti».”. Odata inchis, Eminescu a fost practic scos de sub protectia publicului si chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, ii scria lui Maiorescu: “Sunt informat ca fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; va rog din suflet raspundeti-mi urgent unde se gaseste ca sa vin a-l lua la mine pentru vreun an si daca binevoiti a-mi arata adevarata stare materiala a lui ca sa vin pregatit, caci am vreo 200 de galbeni intr-un loc – ii iau si-i cheltuiesc toti pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefacut insa ca nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La randul ei, Veronica Micle nu a putut patrunde in Institutul Caritatea (Caritas) si nici macar nu a putut afla daca Eminescu era sau nu internat aici. La cateva luni de la indepartarea lui Eminescu de la Timpul si din viata politica, Maiorescu isi nota in Jurnal: “mare recunoastere a importantei mele politice.”. Urmatorul pas a fost acela al indepartarii din tara a lui Eminescu. Insotit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, in data de 20 octombrie 1883. In momentul plecarii din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiratie…” Este posibil ca Eminescu sa ii fi facut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legaturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucuresti si la implicarea celor doi in conspiratia impotriva sa. De altfel, in data de 2 decembrie 1883, deci la mai putin de doua saptamani, Titu Maiorescu nota in Jurnalul sau: “La ora 12, pranz la baronul Saurma (ministru plenipotentiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotentiar austriac) si cu contele Monts si consilierul aulic Metz.”. Odata plasat intr-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intra sub observatia celui mai mare dusman al sau, filo-evreul P.P.Carp, care desi politic in opozitie fata de guvernarea de la Bucuresti, primise de la guvernantii liberali postul de ambasador al Romaniei la Viena. P.P.Carp il si viziteaza, in data de 5 februarie 1884 si considera, savant, ca Eminescu nu este perfect vindecat: “Ochiul este cam tulbure, mainile slabe si degetele ascutite”, deci inca nu ar fi indicat a se intoarce in Romania, asa ca mai este plimbat prin Italia si ajunge la Bucuresti in 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iasi. Maiorescu scria: “Cand l-oi sti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine si asezat la lasi, atunci abia imi voi permite sa ma gandesc la ale mele!” Eminescu avea sa spuna, la randul sau: “m-au tarat prin Italia…, acum m-au tarat din nou la Iasi…” Un fapt trecut sub tacere zeci de ani pana dupa moartea sa, este acela ca in Italia, atunci cand a scapat de sub atentia supraveghetorilor romani, Eminescu a fost capturat de politie si predat acestora. Dar atuncea el era considerat, in acte, un om sanatos si liber, ceea ce dovedeste ca urzeala conspiratiei impotriva lui Mihai Eminescu continea, pe langa masonerie si oculta evreiasca, si puterea politica a statelor europene. Pentru trimiterea si supravegherea lui Eminescu in strainatate, Maiorescu il desemnase pe Al. Chibici-Rivneanu. Acesta nu a pus insa niciodata pe hartie relatarea celor cateva luni de deplasare in strainatate a lui Eminescu, motivandu-si retinerea astfel: “Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de liniste). “Situatia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciaza C. Cernaianu. Pe de o parte, putinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natura sa probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de alta parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirma exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar doua elemente: Eminescu era o problema nu atat interna, cat externa, el interesand (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene si, in al doilea rand, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decat pentru sine si pentru cei din imediata lui apropiere.”. Ce s-a intamplat? La sfarsitul anului 1888 “locuitorii Capitalei afla cu o placuta surprindere ca Eminescu a revenit si s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parca ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (in alta varianta mult mai putin) de cand Eminescu si-a reluat activitatea de ziarist si, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Sutu, in ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Politiei Capitalei si dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat si supus tratamentului medical. Mai tineti minte pe cine instiinta in primul rand Titu Maiorescu, in 28 iunie 1883, ca a perfectat aranjamentul cu Sutu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul si superiorul sau mason, pe Theodor Rosetti, adaugand in propriul Jurnal: “Numai de s-ar face asta fara greutate!”. Acum, insa, in 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politica. Acum, cand loja masonica Steaua Romaniei, controland Partidul Conservator conducea statul, cand Theodor Rosetti era prim-ministru si ministru de interne, cand Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Politiei Capitalei si ucis brutal in spital de catre un “smintit”. Dilema daca Institutul Caritatea, in care a fost internat Eminescu de catre tandemul Maiorescu-Sutu in mai multe randuri, este acelasi cu Institutul/Spitalul [Israelit] Caritas din Dudesti, este rezolvata de catre chiar Maiorescu, care in Jurnalul sau, la 28 ianuarie 1886, nota: “experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea in Dudesti”. Spitalul “Caritatea” din Dudesti nu exista, la adresa respectiva gasindu-se insa spitalul evreiesc “Caritas”, ceea ce dovedeste ca, in gura multor romani din epoca, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai retinem, ca fapt divers, si ca masonii erau preocupati de a participa impreuna cu evreii la “experimente de hipnotizare” desfasurate in institutele acestora. Vom cita in continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie retinut de la inceput ca, prin forta lucrurilor, acest medic facea totusi parte din echipa conspiratorilor si a incercat sa-l scoata vinovat tot pe Eminescu: “Articulatia cuvintelor este normala. El pronunta bine si clar si nici scandare, nici gangavie, nici bolboroseala, nici acele diverse defectuozitati asa de comune in maladiile cerebrale nu s-au putut observa pana in ultimele zile ale vietii sale… Oricum ar fi, sfarsitul total nu parea a fi iminent, caci el se nutrea bine, dormea si puterile se sustineau cu destula vigoare. Un accident insa de mica importanta a agravat starea patologica a cordului si a accelerat moartea. Iata in ce a constat acel accident. Intr-o zi, pe cand se preumbla in ograda institutului, Eminescu primeste in regiunea parietala stanga a capului o mica piatra cu care un bolnav se juca, invartind-o legata de o sfoara. Aceasta i-a produs o plaga de cativa milimetri care interesa numai pielea si care s-ar fi cicatrizat repede daca Eminescu, in obiceiurile sale de necuratenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul si nu si-ar fi frecat plaga cu diferite substante murdare.”. Urmeaza autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stang era cu 25 gr mai greu decat lobul drept. Nu se constata nimic important ca indicii de boala. Dr. Tomescu, concluzioneaza: “Eminescu n-a fost sifilitic”. Ideea aceasta s-a nascut din doctrina eronata ce profesa o scoala germana ca paralizia generala este totdeauna o manifestatiune sifilitica, tot asa de neadevarata ca aceea care sustine ca toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitica… Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale.”. Dr. Tomescu uita insa sa adauge ca tratamentul insusi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina s.a.) au fost de natura sa il imbolnaveasca. La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota: “Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu in institutul de alienati al d-rului Sutzu, de o embolie.”. La nici o saptamana dupa funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma: “Atata va spun si va rog sa spuneti la toti, ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati la doctorul Sutu.”.
Sursa: http://www.ziarmm.ro
Actele morţii poetului naţional Mihai Eminescu, de… negăsit!
Eminescologul Dumitru Vatamaniuc a declarat, privind afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu „a fost asasinat” de evrei, iar acte medicale ale scriitorului au dispărut din Biblioteca Academiei, că documentele respective nu au fost niciodată la Academie şi nici găsite. Renumit eminescolog şi membru de onoare al Academiei Române, Vatamaniuc a precizat că nu au fost găsite actele medicale ale lui Mihai Eminescu şi nici nu se ştie dacă au fost întocmite de doctorii care l-au tratat, nici în ţară, nici la Viena, unde poetul a fost internat. Eminescu a fost diagnosticat cu „alienaţie mintală”, urmând tratamentul aplicat la vremea aceea pentru această boală, şi anume injecţiile cu mercur, a precizat Vatamaniuc. Liderul PRM, Gheorghe Funar, a susţinut, într-o conferinţă de presă, la Cluj- Napoca, luni, că Eminescu ar fi fost otrăvit cu mercur, administrat sub formă de injecţii de către un medic evreu, Francisc Isack. Vatamaniuc a mai spus că acest medic l-a tratat într-adevăr pe Eminescu la Botoşani, în perioada în care poetul a stat la sora sa. Diagnosticul dat la vremea aceea poetului Mihai Eminescu a însemnat scoaterea acestuia din viaţa politică. Vatamaniuc a mai spus că el consideră că Eminescu a suferit o depresie foarte puternică şi că a existat „o campanie împotriva lui, pentru că a criticat necruţător oamenii politici, nu neapărat evrei”. Boala a fost temporară, iar după tratament, aflându-se la Iaşi, în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale, Eminescu a tradus gramatica sanscrită, ceea ce cerea un efort intelectual considerabil, a mai spus Vatamaniuc. În plus, corespondenţa lui după boală este „excelentă”, a mai spus academicianul, concluzionând că nu există documente pentru a stabili adevărul asupra bolii lui Eminescu. „Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce-a făcut. Fie că-l lăudăm, fie că-l batjocorim, nu are nicio importanţă. Are numai pentru noi, pentru că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm”, a concluzionat Vatamaniuc. Liderul PRM Gheorghe Funar a susţinut, luni, că poetul Mihai Eminescu „a fost asasinat” de evrei, „deranjaţi de scrierile politice şi de poeziile” sale, adevărul în legătură cu moartea sa fiind „falsificat” timp de 121 de ani, şi că acte medicale ale acestuia au dispărut din Biblioteca Academiei. „Marţi se împlinesc 121 de ani de la moartea lui Eminescu, iar în acest interval nu a fost voie să se ştie adevărul despre acest tragic eveniment. Adevărul a fost falsificat. Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu. A fost otrăvit cu injecţii cu mercur făcute de Francisc Isack, un medic evreu”, a afirmat Funar. Liderul PRM a mai susţinut că din documentele vremii reiese că, pentru a-l lichida pe poet, „i-a fost înscenată nebunia şi s-a pedalat pe eticheta de nebun, l-au discreditat, după care l-au internat abuziv în diverse sanatorii de boli psihice, unde l-au supus la proceduri diabolice de distrugere biologică, prin administrarea de substanţe chimice nocive, inclusiv injecţii cu mercur, în doze foarte mari, de patru grame de mercur pe zi.”. „Intoxicaţia cu mercur a grăbit sfârşitul lui Mihai Eminescu. Moartea lui Eminescu a fost, de asemenea, provocată de o lovitură la cap, cu o cărămidă, dată de un nebun autentic în curtea Spitalului «Caritatea» din Bucureşti, în timp ce poetul se plimba pe o alee. Alţi răspândaci au susţinut că Eminescu a avut sifilis, dar medicii români au constatat că Eminescu nu a fost sifilitic”, a precizat Gheorghe Funar. Secretarul general al PRM a făcut apel la eminescologi să publice „numele, prenumele şi adevărata identitate a celor care l-au asasinat pe Mihai Eminescu” şi a spus că „adevărul trebuie cunoscut şi trebuie să se ştie cine l-a asasinat, iar cei care au pus la cale asasinarea lui Eminescu nu trebuie iertaţi.”. „Nu sunt antisemit, nu am nimic cu evreii, nu am probleme cu evreii, dar adevărul trebuie cunoscut. Dacă urmaşii evrei de astăzi ai celor care l-au asasinat recunosc şi dacă şi-ar cere scuze poporului român, ar fi şi mai bine”, a spus liderul PRM. Gheorghe Funar a citat din mai multe articole ale lui Eminescu, apărute în ziarul „Timpul” în 1881, în care acest scria că „rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi.”. „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identic în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi al celor occidentale, incapabilă de adevăr şi de patriotism…”, a citat Funar dintr-un alt articol eminescian. De cealaltă parte, directorul executiv al Institutului pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian, a declarat că afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu „a fost asasinat” de evrei se înscriu indiscutabil în canoanele mesajului antisemit. Acesta a subliniat că liderul PRM nu aduce niciun argument şi nicio dovadă în sprijinul celor susţinute. În plus, „afirmaţiile lui Gheorghe Funar cu privire la evrei au un caracter general”, evreii ca popor fiind acuzaţi pentru moartea lui Mihai Eminescu. „Este o frazare tipică pentru mesajul antisemit”, a spus Florian.
Sursa: www.historia.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
13. Tot adevărul despre existenţa sirenelor
In Antichitate si Evul mediu, cand cunostintele de zoologie erau departe de a fi atat de exacte ca in prezent, existau nenumarate legende despre animale fabuloase. Ne uimeste sa aflam, azi, cat de convinsi erau stramosii nostri de existenta unor astfel de creaturi. Sirenele, calugarii de mare, unicornul, dragonii, basiliscul si alte asemenea fiinte inflacarau imaginatia oamenilor din acele vremuri, iar asa-numitele bestiarii medievale – carti cuprinzand descrieri si reprezentari ale animalelor – sunt pline de imagini, desenate cu multa fantezie, ale acestor vietuitoare extraordinare. Pentru multe dintre ele au fost propuse, mai apoi, explicatii stiintifice. Astfel, vestitul monstru marin Kraken, din legendele nordice, este considerat a fi un calmar urias din genul Architeutis (la Smithsonian Museum, din Washington, SUA, se afla un exemplar de cca. 10 metri lungime). Dar sirenele ce puteau fi? „Intai si-ntai sosi-vei la sirene/ Acelea care-ademenesc pe oameni…” (Homer, Odiseea; trad. G. Murnu). Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu coada de pasare! In schimb, doua mii de ani mai tarziu, in Evul Mediu, toata lumea stia ca sirenele sunt niste femei cu coada de peste si glas ademenitor, pe cat de frumoase, pe atat de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credinte despre fapturi jumatate om-jumatate peste existau si cu cinci milenii î. Hr. Atunci, spre exemplu, babilonienii credeau intr-un zeu cu coada de peste, numit Oannes, iar mitologia greaca e plina de zeitati marine cu cozi de peste.) Chiar si in secolul al XIX-lea, oamenii inca mai credeau in existenta sirenelor. La balciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niste falsuri dibaci alcatuite, din parti provenind de la animale diferite, de pilda capete si trunchiuri de maimuta la care erau atasate cozi de peste. Alteori, pesti precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrati astfel incat sa arate ca niste mumii ale unor fapturi ciudate, ce corespundeau reprezentarilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene. Totusi, pornind de la ideea ca, intr-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au straduit sa descopere samburele de adevar din legenda sirenelor. Cel mai logic a fost sa se presupuna ca acei calatori care povesteau despre sirene vazusera cine stie ce animal ciudat, necunoscut europenilor, avand o oarecare aparenta de faptura feminina, iar imaginatia povestitorilor, dorinta lor de a-si ului ascultatorii si inevitabila distorsionare a informatiei trecute din gura in gura facusera restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil, chiar o sirena. Numai ca zoologii de azi inteleg prin sirene altceva decat calatorii din Evul Mediu. E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, impartite in doua familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii – posibil patru, dar inca nu e stabilit cu precizie – numite lamantini, care traiesc in ape dulci) si Dugongidae, care mai cuprinde, in ziua de azi, doar o singura specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marina. O alta specie inrudita cu dugongul, numita vaca de mare a lui Steller, a disparut in urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om. Sirenienii provin din mamifere terestre care, in urma cu milioane de ani, au patruns in mediul acvatic, dobandind treptat adaptari specifice. Isi duc viata in apele putin adanci din apropierea coastelor oceanice si in estuarele unor fluvii, in rauri si lacuri mari. Se hranesc exclusiv cu plante, avand in ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari in ecosistemele terestre.
Sirenele marii
Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relatie prea pasnica cu oamenii; timp de secole, acestia l-au vanat intens pentru carne si grasime. Iata un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obisnuiesc sa se hraneasca sub apa, rontaind plante acvatice. Cand sunt deranjate de apropierea unor intrusi, se ridica la suprafata, scotand din apa capul si partea superioara a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atarnandu-le pe cap ca niste plete. Probabil, asa se explica faptul ca in multe versiuni ale legendelor despre “oameni ai marii” se spune ca acestia au parul verde. Femelele au mamelele situate in regiunea toracica, asa ca, aproape de pieptul mamelor, pot fi zariti uneori niste pui – cea mai elocventa imagine care evoca feminitatea. Adaugati la asta faptul ca, pe vremea aceea, calatoriile pe mare puteau dura saptamani sau luni in sir… Dupa un atat de lung rastimp de singuratate, nu-i de mirare ca bietii marinari vedeau – sau isi imaginau – aceste fapturi greoaie ca pe niste femei ale apelor. (Parca si auzi comentariile pe care le faceau, in vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grasane care se balaceau la mica departare de ei!) Iar cum, la intoarcerea pa uscat, aceste povesti – istorisite, pesemne, in special la carciuma – treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la randul lui, insistand asupra laturii spectaculoase, adaugand amanunte senzationale menite sa-i lase pe ascultatori cu gura cascata… si uite asa, de la niste mamifere acvatice greoaie si cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niste frumoase si ispititoare femei ale apelor. Era ca si cum ar fi jucat “telefonul fara fir” timp de mai multi ani si mai multe generatii.
Ce se intampla azi cu aceste sirene marine?
Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii si civilizatia lor, nu o duc foarte bine. Odinioara, dugongii populau aproape toate apele de coasta din Oceanul Indian, din Marea Rosie pana in estul Africii. Azi, populatiile s-au redus mult: habitatele preferate ale dugongilor (ape putin adanci, bogate in plante marine) au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vanate pentru carne si grasime (si, dupa anumite opinii, inca mai sunt, in India si Sri Lanka), fiind o prada usoara pentru vanatori din pricina vitezei mici si a rezistentei scazute la efort. In plus, nasc doar cate un pui, odata la cativa ani, avand asadar un ritm de inmultire lent. Mai pot fi vazute grupuri de dugongi in apele Australiei (unde sunt protejati), in Marea Rosie, in stramtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt putini si, in continuare, ameninatati.
Lectiile trecutului
Cea mai apropiata ruda a dugongului a cazut deja victima omului. Vaca de mare a alui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea la 8 metri lungime si aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decat un dugong) era un animal care, ca si dugongul, era adaptat vietii in apele putin adanci din preajma coastelor. Fosilele gasite arata ca, in urma cu 100.000 de ani, specia era raspandita in nordul Pacificului, din Japonia pana in California. Cand a fost descoperita de europeni, in 1741, aria ei de raspandire se restransese deja la doua insule subarctice (insulele Bering si Copper, care alcatuiesc arhipelagul numit Insulele Comandorului) din Marea Bering. Specia a fost descrisa de Steller, medicul si naturalistul unei expeditii trimise de tarul Petru cel Mare si condusa de Vitus Bering. O furtuna puternica a despartit cele doua corabii cu care pornisera exploratorii; una dintre nave a naufragiat si echipajul a fost nevoit sa petreaca iarna pe o insula, pana atunci necunoscuta, care avea sa se numeasca de atunci Insula Bering. Multi dintre exploratori, inclusiv Vitus Bering, s-au imbolnavit de scorbut si au murit. Cei ramasi in viata si-au datorat supravietuirea unui mamifer acvatic – si el necunoscut pana atunci – numit apoi vaca de mare a lui Steller. Pentru naufragiati, uriasele vaci de mare, atat de blande incat se hraneau fara teama in apele de la mal, in apropierea oamenilor, au fost o sursa de hrana usor accesibila. Dupa ce Steller a publicat descrierea speciei, vanatorii de animale cu blanuri pretioase – era o indeletnicire infloritoare in regiunea aceea si in vremea respectiva – au socotit-o si ei la fel de utila ca si naufragiatii, intrucat le asigura supravietuirea pe coastele nordice in timpul iernii. Carnea si grasimea serveau drept hrana, iar din pielea groasa si rezistenta, vanatorii confectionau, la fata locului, barci, intinzand pieile pe un schelet de lemn. Vanatorii intrau pur si simplu in apa mica din apropierea malului, se apropiau de pasnicii uriasi care “pasteau” linistiti si ii strapungeau cu harpoanele, de care trageau apoi pana cand animalele, epuizate de pierderea de sange, puteau fi ucise cu lovituri de cutit. Existenta acestei specii a contribuit la cucerirea Marii Bering de catre europeni, dar acest ajutor pe care, fara voia ei, l-a dat omului, i-a fost fatal. N-a fost nevoie decat de un sfert de veac pentru ca marea sirena sa dispara. Ultimul exemplar a fost ucis in 1768.
Sirenele de apa dulce: lamantinii
Cunoastem, pana acum, trei specii: lamantinul american (Trichecus manatus), cel amazonian (Trichecus inunguis) si cel african (Trichecus senegalensis). (Recent, Marc von Roosmalen, un cunoscut biolog si explorator al Amazoniei, a publicat o comunicare privind descoperirea, in America de Sud, a unei noi specii de lamantin, de mici dimensiuni, care traieste in raul Arauazinho. Deocamdata, insa, nu toti zoologii sunt convinsi ca e vorba despre o noua specie.). Lamantinii sunt adaptati vietii in apele dulci ale fluviilor sau in cele salmastre ale estuarelor, rareori patruzand si in oceane. Pasnicele sirene rotofeie pasc pe fundul acestor ape, hranindu-se mai ales cu plante acvatice (nu alge, ci plante superioare). Numeroase adaptari fiziologice le permit sa profite de acesta sursa de hrana. Plantele superioare din apele dulci contin mult siliciu care, in mod normal, ar produce uzura foarte rapida a dintilor. Lamantinii, care se hranesc cu aceste delicatese abrazive, au o adaptare unica printre mamifere: dintii din fata, tociti, cad periodic si sunt inlocuiti de alti dinti care se formeaza in partile posterioare ale maxilarelor si migreaza lent (cam 1 mm pe luna) spre partea din fata a gurii. Plantele acvatice contin cantitati mici de substante nutritive, astfel ca lamantinii (care ajung la 4 metri lungime si 100 kg greutate) au nevoie de volume mari din acesta hrana. In mod corespunzator, intestinele au o lungime impresionanta (peste 45 metri!), adaptare caracteristica, de altfel pentru erbivore. Bacteriile prezente in intestin produc cantitati mari de gaz, care ar dezechilibra corpul in apa, daca n-ar exista adaptari compensatorii. Astfel, oasele lamantinilor sunt masive, cu densitate mare, foarte grele; plamanii se intind in tot lungul cavitatii corpului, incarcatura gazoasa fiind astfel mai uniform repartizata, iar corpul este usor turtit. Toate aceste caracteristici ajuta lamantinii sa-si pastreze echilibrul in apa. O alta adaptare la continutul scazut de substante nutritive este metabolismul lor lent; de aceea, lamantinii se misca incet si nu pot supravietui decat in ape cu temperaturi relativ ridicate. Blondele sirene de apa dulce sunt, din pacate, si ele amenintate cu disparitia. Carnea lor gustoasa, comportamentul lor bland, miscarile lente si rata de inmultire foarte scazuta (o femela, desi poate trai cateva zeci de ani, naste in cursul vietii doar cativa pui) reprezinta o combinatie primejdioasa de factori, care a dus la imputinarea acestor mamifere. Chiar daca azi nu mai sunt vanate atat de intens ca in trecut, au aparut alte amenintari. Ape poluate, barci cu motor, care ranesc sau chiar omoara multi dintre ei… Aceste necazuri le au mai ales lamantinii din Florida, care au ghinionul sa traiasca intr-o zona cu populatie umana densa si cu o intensa activitate turistica. In schimb, lamantinii din bazinul Amazonului patimesc mai cu seama din cauza vanarii de catre localnici. Carnea de lamantin prajita in propria ei grasime este un fel de mancare extrem de pretuit in regiunile tropicale sudamericane. Nu numai localnicii au exploatat astfel lamantinii, ci si colonistii europeni care, pana pe la jumatatea secolului XX vanau anual zeci de mii de astfel de animale si comercializau carnea si pieile. Chiar si azi, desi comertul cu carne de lamantin a fost interzis, iar mare parte din populatia riverana din bazinul Amazonului migreaza la orase, renuntand sa mai vaneze lamantini, numarul acestor animale e destul de mic. Mai sunt si plasele de pescuit, in care se incurca multi lamantini; nemaiputand sa iasa la suprafata pentru a respira, sufera o moarte groaznica, prin inec. Autoritatile din regiune si organizatiile neguvernamentale duc intruna munca de lamurire in randul pescarilor autohtoni, incercand sa-i convinga sa supravegheze atent plasele si sa elibereze imediat lamatinii prinsi accidental in ele. In regiunea braziliana a Amazoniei, au fost infiintate, incepand din 1977, cateva rezervatii in care printre, alte specii, sunt protejati lamantinii amazonieni.
Ce legatura are lamantinul cu hidrocentrala?
Ca lamantinii au un loc si un rost in complicatul echilibru al ecosistemelor naturale, e usor de inteles; e insa remarcabil faptul ca aceste sirene dolofane au un rol util chiar si in lumea superthnologizata creata de oameni. Recent, lamantinii au inceput sa fie apreciati pentru importanta lor in intretinerea canalelor de irigatie, a lacurilor de acumulare, a barajelor artificiale, pe care le curata de plantele acvatice in exces. Fara astfel de interventii igienice, inmultirea excesiva a plantelor determina intensificarea evaporarii apei; tulpinile lungi si abundente stanjenesc navigatia, pot bloca partile in miscare al utilajelor hidroenergetice, iar prin descompunerea materiei vegetale sunt eliberate substante care intoxica vietuitoarele acvatice si corodeaza partile metalice ale acelorasi utilaje. Pe deasupra, plantele supra-abundente impiedica patrunderea unei cantitati suficiente de lumina, iar in lipsa acestuia scade cantitatea de plancton – ansamblul de organisme marunte care constituie baza piramidei trofice – astfel incat populatiile de pesti, lipsite de hrana suficienta, au de suferit. Introducerea lamantinilor in astfel de ape (asa cum se procedeaza in Florida) corecteaza aceste dezechilibre. Exista asadar, un motiv in plus pentru a proteja aceste sirene de apa dulce; altfel, in curand, ar putea deveni si ele o legenda. Cu miscarile lor lenese si infatisarea lor atat de blanda, pasnice, dar inca prea putin cunoscute, caci nu sunt usor de studiat, sirenele adevarate – atatea cate mai traiesc azi – sunt prezente stranii intr-o lume in care totul tinde sa devina tot mai rapid si mai violent. Chiar daca stiinta moderna le-a dat un nume si le-a incadrat intr-o clasificare zoologica, sirenele noastre contemporane – lamantini si dugongi – sunt inca niste animale misterioase, tot atat de bizare si fascinante ca si legendarele fapturi cu cozi de peste, create de imaginatia oamenilor si carora sirenienii le-au servit drept model.
Concluziile specialiştilor PRO ExpreS:
Şi totuşi, Trustul de Presă PRO ExpreS a intrat în posesia câtorva imagini dintre cele pe care specialiştii unor institute guvernamentale militare nu le-au dat publicităţii. Nu negăm însă că există pe internet imagini cu sirene adevărate similare celor care zac în formol în laboratoarele secrete după ce au fost descoperite de pescari, iar respectivii au fost constrânşi şi reduşi la tăcere. Realitatea este cea din imaginile alăturate: sirene există. Poate şi cântă, aşa cum spune legenda, că ademeneau marinarii la moarte. Dar cu siguranţă nu vorbesc şi nu au dimensiunile unui om, ci numai câţiva centimetri, dar arată ca noi!…
––––––––––––––––––––––––––––––––
14. Cele mai importante invenţii ale omenirii sunt… româneşti
Deşi cele mai multe invenţii ale omenirii nu au nici măcar o foarte mică legătură cu ţara noastră, cele mai importante invenţii sunt de origine românească, adică aparţin unor inventatori autohtoni. Toate invenţiile sunt importante, în felul lor, pentru evoluţia speciei umane, însă fără invenţiile românilor, aproape că nici măcar nu am fi putut exista, ce să mai vorbim despre faptul că, fără savanţii români, cei străini nu ar fi ajuns niciodată să facă vreo descoperire, este o concluzie la care veţi ajunge şi dvs., stimaţii noştri cititori, doar dacă veţi lectura următoarea trecere în revistă a celor mai importante invenţii ale omenirii şi a celor mai importante invenţii de origine românească:
Cele mai importante inventii din istorie
Fara inspiratia unor oameni deosebiti astazi am trai inca la lumina lumanarii sau am comunica la distanta numai prin intermediul ravaselor. Va prezentam mai jos o serie de inventii si descoperiri care au revolutionat lumea.
Teoria relativitatii
Este considerata cea mai mare descoperire stiintifica din istorie. Teoria relativitatii este rodul geniului fizicianului german Albert Einstein. Acesta a schimbat modul in care percepem continuumul spatiutimp. Teoria se bazeaza pe doua principii fundamentale: 1. Legile fizicii sunt aceleasi pentru toti observatorii insa acestia le percep relativ; 2. Viteza luminii in vid este aceeasi pentru toti observatorii indiferent de miscarea relativa a acestora sau a sursei luminii. Totodata, potrivit teoriei relativiste, viteza luminii (300 de mii de km pe secunda) este cea mai mare posibila din univers. Energia sau materia nu pot depasi aceasta viteza deoarece ar calatori inapoi in timp. Acum, gratie lui Einstein, stim ca spatiul şi timpul (considerate multa vreme constante absolute) sufera modificari, se comprima, in raport cu observatorii din alte sisteme de referinta.
Roata
Este una dintre cele mai vechi si mai importante inventii ale omului. Roata a fost inventata acum circa 7000 de ani in Mesopotamia. Dispozitivul a inceput sa fie folosit si in Europa cu circa 4000 de ani inaintea erei noastre. Folosirea sa la scara larga a fost conditionata de construirea unor drumuri pe care vehiculele cu roti sa poata fi folosite pe distante lungi. Desi nu pare o creatie sofisticata, roata este fundamentul altor inventii extrem de utile la care omul a ajuns de-a lungul timpului: roata de moara, elicea, motorul cu reactie sau turbinele.
Curentul electric/ becul electric
Primul om care a intuit existenta electricitatii a fost fizicianul si filozoful antic Thales. Cu 600 de ani inainte de era noastra acesta facea experimente si credea (eronat) ca prin slefuire chihlimbarul se magnetizeaza. De fapt era vorba de electricitate statica. Legatura dintre electricitatea si magnetism avea sa fie facuta mult mai tarziu. Apoi, in 1600 fizicianul englez William Gilbert a studiat si el chihlimbarul si efectele slefuirii acestuia. El este cel care a venit cu denumirea de electricitate, care provine de la cuvantul latin electricus ce inseamna “ca chihlimbarul”. Apoi, in secolul 18 Benjamin Franklin (inventatorul paratrasnetului) a realizat un studiu extensiv asupra electricitatii. Franklin a facut rost de bani pentru studiu dupa ce si-a vandut posesiunile. Ulterior munca a fost continuata de catre alti savanti, precum Luigi Galvani, Michael Faraday, Nikola Tesla, Thomas Edison sau Lord Kelvin. Acestia au transformat electricitatea dintr-o curiozitate stiintifica intr-o unealta esentiala. Primul bec electric functional a fost inventat de Thomas Edison. Insa inaintea sa alti 22 de cercetatori au realizat dispozitive similare. Acestea nu aveau insa fiabilitatea becului lui Edison. Filamentul acestuia din urma era realizat din grafit.
Penicilina
Descoperirea acestui antibiotic ii este atribuita omului de stiinta scotian, laureat al Premiului Nobel, Alexander Fleming. El a aratat in 1928 cum poate fi produsa penicilina din fungusul Penicillium. Responsabili de transformarea sa intr-un medicament sunt australianul Howard Walter Florey, germanul Ernst Chain si britanicul Norman Heatley. Trebuie precizat ca inaintea lui Fleming medicul englez John Scott Burdon-Sanderson a incercat obstinerea unui antibiotic pe baza de Penicillium, insa nepurificarea sa suficienta a dus la o serie de intoxicatii. Penicilina a avut un puternic impact asupra medicinei. Pana la descoperirea antibioticelor, infectiile produse de rani si boli precum sifilisul erau deseori mortale. In mai putin de un secol de cand exista, antibioticele au salvat sute de milioane de vieti.
Circuitul integrat
Fara el toate gadgeturile care ne inconjoara nu ar exista. A fost inventat in 1958 de catre americanul Jack St. Clair Kilby, laureat al Premiului Nobel pentru Fizica, pe cand acesta lucra la Texas Instruments. Primul care a teoretizat ideea, dar nu a putut-o pune in practica, este britanicul Geoffrey W.A. Dummer, angajat la vremea respectiva la Royal Radar Establishment din cadrul Ministerului Apararii Britanic. Sase luni mai tarziu de inventia lui Kilby (foto), si Robert Noyce (co-fondatorul companiei Intel) a venit cu propriul sau circuit integrat, pe baza de silicon, care venea cu unele completari ce rezolvau probleme aparute la dispozitivul lui Kilby, bazat pe germaniu. Ambii sunt considerati astazi co-inventatori ai circuitului integrat. Niciunul dintre cei doi nu a sustinut ca inventia i-ar apartine in intregime.
Tiparul cu litere mobile
Desi metoda de tiparire cu caractere mobile era cunoscuta de chinezi cu mult inaintea sa, metalurgistul german Johann Gutenberg este cel care a pus la punct prima tiparnita functionala. Presa cu litere mobile a inlocuit-o pe cea fixa, in care foile de hartie erau presate de blocuri de lemn in care fusesera gravate textul sau ilustratiile. Prima carte tiparita in masa este Biblia lui Gutenberg. Tiparirea sa a inceput in februarie 1455.
Telefonul
Inventia telefonului este foarte disputata. Insa parintele acestuia este considerat Alexander Graham Bell, primul care a obtinut patentul pentru dispozitiv in SUA, in martie 1876. Stiind ca telegraful poate transmite semnale la distanta, Bell a devenit obsedat de ideea de a transmite si sunet pe aceeasi cale. Dupa o serie de tentative esuate, Bell a reusit in cele din urma sa puna la punct primul telefon rudimentar. Surprinzator este faptul ca Bell a fost motivat in munca sa de faptul ca ambii sai parinti erau surzi.
Hartia
Se crede ca predecesorul hartiei moderne a fost pentru prima data fabricat in China, in secolul doi al erei noastre. Exista insa dovezi ca o forma arhaica de hartie a fost folosita si inainte de aceasta perioada. Fabricarea hartiei este considerata una dintre cele patru mari inventii din China Antica, alaturi de compas, praful de pusca si tiparnita fixa. Hartia a inceput sa fie produsa in Europa abia la inceputul secolului 12.
Radioul
Munca a fost inceputa de Thomas Edison, inventatorul becului electric. Cel care a pus la punct primul radiotelegraf este italianul Gugliemo Marconi. Din teoriile savantului Heinrich Hertz Marconi stia de existenta undelor radio, cunoscute si sub numele de unde Hertziene. Experimentele si dispozitivele necesare realizarii primului radiotelegraf au fost facute de Marconi in podul casei sale din Pontecchio, Italia. Marconi nu a descoperit componente noi ci este cel care a folosit toate dispozitivele si cunostintele existente pentru a pune la punct primul sistem de transmitere a informatiei fara fir.
Televiziunea
Dupa ce au vazut ca vocea poate fi transmisa la distanta oamenii si-au dat seama ca acelasi lucru este posibil si cu imaginea. Primii care au realizat un sistem de televziune mecanic, in 1925, sunt Ch. Jenkins si J. Bird. In acelasi an Bird a pus bazele primei firme de televiziune din lume, Television Limited. Calitatea imaginilor era foarte slaba insa puteau fi distinse fetele umane. Ulterior televiziunea electronica avea sa fie dezvoltata de catre Vladimir Zvorykin si Philo Fransworth. Primul a inventat in 1927 cinescopul iar in 1931 tubul analizator al camerei. In acelasi an Fransworth a realizat prima telecamera electronica.
Internetul
Bazele internetului au fost puse in 1965, cand Defence Advanced Research Projects Agency (DARPA) (Agenţia pentru Proiecte de Cercetare Inaintate de Aparare din SUA) a creat prima retea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Reteaua globala din zilele noastre a rezultat din extinderea ARPAnet. Accesul publicului larg la internet a fost posibil dupa 1990 odata cu inventarea in 1989 a World Wide Webului (WWW) – un sistem de documente si informatii de tip hipertext legate ele intre ele si care pot fi accesate prin intermediul Internetului – de catre cercetatorul britanic Tim Barners-Lee.
Cele mai mari inventii romanesti
Ne folosim in fiecare zi de o suma de obiecte si accesorii, menite sa ne mijloceasca indeplinirea unor scopuri si sa ne faca existenta mai usoara. Pe altele le folosim mai rar, fara a le fi insa mai putin tributari, in timp ce unele ne salveaza de-a dreptul viata. In foarte putine cazuri, devenim curiosi referitor la originile lor, la cum, cand si cine le-a creat. Prea rar ne intrebam ce anume din toate lucrurile pe care le intrebuintam au ca sursa un izvor autohton, in mintile creatoare si in mainile dibace ale conationalilor nostri. Probabil dintr-o convingere defetista ca romanii nu au descoperit niciodata nimic important. Ei bine, lucrurile sunt departe de a sta astfel si nu numai ca inventii romanesti importante exista, insa eventuala lor absenta ar fi dat o fata destul de diferita omenirii, nu intr-un sens benefic.
10. Diorama – Grigore Antipa
Diorama este o reprezentare spatiala a unei portiuni de peisaj, in care se expun, in muzee, animale impaiate, manechine si diverse alte obiecte asemanatoare, in scopul infatisarii unui ecosistem si crearii impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gandit la aceasta forma de incadrare a naturii in peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog si profesor universitar romana. El este intemeietorul Muzeului National de Istorie Naturala din Bucuresti , care ii poarta numele si care, pornind de la reorganizarea sa, in 1907, prezinta pentru prima oara dioramele biologice. Acestea au reprezentat o noua etapa in evolutia si organizarea muzeelor de istorie naturala. Primele diorame prezentau viata de pe piscurile muntilor Carpati, din regiunea colinelor, din Baragan, precum si din zona inundabila a Deltei Dunarii. De asemenea, in Muzeul de Istorie Naturala exista si numeroase diorame care infatiseaza fauna din regiunile de tundra, prerie, savana sau din desertul Sahara. Datorita deosebitei prezentari, numeroase muzee europene si americane au solicitat sprijinul savantului roman pentru organizarea colectiilor lor muzeistice.
9. Tunul Basilic – Orban
Caderea Constantinopolului reprezinta numele sub care este cunoscuta cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de fortele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, in data de 29 mai 1453. Armata bizantina numara aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari straini. Cetatea avea circa 22.5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate in existeta pana atunci. Otomanii aveau o armata uriasa, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar sabiile si sagetile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantina. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversata inca, dar despre a carui nationalitate romana exista destule probe. Acesta era specialist in construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate in tehnica de lupta. Urban a constuit in premiera un tun enorm, botezat “tunul Basilic”, masurand peste opt metri lungime si circa 75 centimetri diametru, care era capabil sa lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanta de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie, incarcarea sa dura trei ore, ghiulele erau putine si arma s-a prabusit sub reculul propriu dupa numai sase saptamani. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfectionate, de mare putere, proiectate ulterior, lansad pana astazi mostenirea principiului sau de functionare.
8. Cibernetica – Stefan Odobleja
Cibernetica este teoria controlului prin retroactiune. Termenul s-a raspandit mai ales in legatura cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupa de modul in care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucreaza informatiile si reactioneaza la acestea; tot cibernetica se intereseaza de modul in care sistemele se modifica sau permit modificari pentru a-si optimiza actiunile. Medicul Stefan Odobleja, creatorul psihociberneticii si parintele ciberneticii generalizate , publica in 1929 studiul “Metoda de transonanta toracica” in care enunta pentru prima oara legea reversibilitatii. Odata cu participarea la la Congresul International de Medicina Militara din Bucuresti (1937), anunta aparitia operei sale capitale “Psihologia consonatista”, lucrare prin care face publica prima varianta a conceptiei cibernetice generalizate si demonstreaza caracterul multi si interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observatii, intuitie si ratiune, creat de Odobleja in 1938 – 1939, dar vehiculat zece ani mai tarziu in literatura americana si apoi in cea europeana, a fost utilizat si aplicat intr-o varietate de domenii. Incepand din anul 1972, Stefan Odobleja si-a studiile teoriei conform careia originea ciberneticii se afla in psihologie.
7. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen
O pila electrica, de productie romaneasca, furnizeaza energie de 56 de ani, fara intrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen , om de stiinta, inginer, fizician si inventator a declarat, cu o jumatate de secol in urma, ca ea va functiona vesnic. In Muzeul National Tehnic „Dimitrie Leonida” din Bucuresti exista un obiect de patrimoniu care sta intr-un seif metalic blindat, chiar in biroul directorului muzeului. Este vorba despre „Pila termoelectrica cu temperatura uniforma”, cunoscuta sub numele de „Pila lui Karpen”, realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adica un dispozitiv care genereaza energie la nesfarsit fara interventie din exterior. Desi ar fi trebuit sa se opreasca de multe decenii, „Pila lui Karpen” se incapataneaza sa functioneze, asa cum a prevazut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care sa se miste la nesfarsit, fara sa primeasca impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizatiei actuale. In epoca moderna insa, acest vis a fost abandonat pe considerentul ca ar fi o utopie. Cei ce au continuat totusi sa caute solutia, au fost marginalizati, lumea oamenilor de stiinta considerandu-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician roman s-a incapatanat sa-l construiasca. Si se pare ca a reusit. Nicolae Vasilescu-Karpen a inceput sa lucreze la teoria unei pile electrice care sa genereze energie la nesfarsit inca inainte de Primul Razboi Mondial. „Pila” a fost brevetata in 1922. Era vorba, in fapt, despre doua pile electrice legate in serie, care pun in miscare un minimotor galvanometric. Acesta, la randul sau, misca o paleta conectata la un intrerupator. La fiecare jumatate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumatate de rotatie sa-l inchida. Timpul de rotatie a elicei era calculat in asa fel incat pilele sa aiba timp de reincarcare, respectiv pentru refacerea polaritatii in perioada cat circuitul este deschis. O astfel de pila de proportii ar putea alimenta o nava spatiala.
6. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir
Daca la sfarsitul sec. XIX, inceputul sec. XX, multi entuziasti ai aviatiei erau preocupati de constructia avioanelor si de pilotarea acestora, un tanar pe nume Anastase Dragomir si-a concentrat atentia pe siguranta aparatelor de zbor si mai ales a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca multi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviatiei. A plecat in Franta, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici si-a perfectionat propriul sau sistem pentru salvarea pilotilor si a pasagerilor in caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a inregistrat, in Franta, cererea de brevet “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” si a obtinut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabila”. Aceasta inventie era “un nou sistem de parasutare din aparatele de locomotie aeriana, fiecare pasager avand o parasuta proprie care permite, in momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel incat parasuta, impreuna cu pasagerul insalat pe scaun, sa treaca printr-o deschizatura a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celula-parasuta sa aiba mai multe comenzi, menvrabile de catre pilot. In 1950, Anastase Dragomir a obtinut un nou brevet, romanesc, cu nr. 40658, pentru “celula parasutata”, care consta in folosirea unui spatar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca in 1959 sa inregistreze o alta cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr. 41424 din 1960). Ideea roamanului se va concretiza prin aparitia, la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunul ejectabil.
5. Stiloul – Petrache Poenaru
In anul 1821, braileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului Romaniei moderne, inginer, matematician, inventator si membru titular al Academiei Romane din 1870, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu in timpul revolutiei. Aceasta era o functie publica, activitatea lui fiind legata de pana si calimara. Poate ca si de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Desi dupa infrangerea lui Tudor Vladimirescu pandurii erau vanati si decapitati, Petrache Poenaru scapa, iar in 1826 primeste o bursa franceza si isi completeaza studiile la Ecole Polytechnique din Paris. In 1827, la data de 25 mai, obtine Brevetul francez 3208 pentru „plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre” (condei portaret fara sfarsit, alimentandu-se el insusi cu cerneala). Aceasta inventie a revolutionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit si in prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si propunea solutii pentru imbunatatirea partilor componente spre a asigura un debit constant de cerneala, precum si posibilitatea inlocuirii unor piese.
4. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar roman, fondator al scolii romanesti de imunologie si patologie experimentala, a desfasurat o bogata activitate de cercetare privind vibronul holeric si vaccinarea antiholerica. Pe baza cercetarilor desfasurate in aceasta directie, medicul a pus la punct o metoda de vaccinare antiholerica, numita “Metoda Cantacuzino”, folosita si astazi in tarile unde se mai semnaleaza cazuri de holera. Implicandu-se in studiul holerei, tifosului exantematic si tuberculozei, aduce contributii remarcabile. A creat notiunea de imunitate prin contact. In campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerica masiva in focarele infectioase, cunoscuta in stiinta ca „Marea experienta romaneasca”, care a salvat multe mii de vieti, si a initiat masurile de combatere a epidemiei de holera. In primul Razboi Mondial, in calitate de conducator al serviciilor sanitare militare si civile, a luat masurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creeaza o serie de lucrari ca: descoperirea imunitatii celulare si umorale, sensibilitatea si lipsa de imunitate a organismului fata de scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei si vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creeaza vaccinul antitific.
3. Gerovital – Ana Aslan
Medic roman specialist in gerontologie, academician din 1974 si director al Institutului National de Geriatrie si Gerontologie, Ana Aslan a evidentiat importanta procainei in ameliorarea tulburarilor distrofice legate de varsta, aplicand-o pe scara larga in clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat in anul 1952 si brevetat in peste 30 de tari. In acelasi an ia fiinta Institutul National de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru tarile dezvoltate, prin asistenta clinica si cercetare. „Ana Aslan” are, anual, mii de pacienti. Efectele terapiei Aslan asupra imbatranirii au convins inca de la inceput, aducand institutului pacienti cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, printese, conti si directori ai unor mari banci ale lumii. Renumele produselor “Aslan” a trecut si Oceanul, John Kennedy recurgand, pentru o afectiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu “Gerovital”.
2. Avionul cu Reactie – Henri Coanda
In Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee, Paris, a gazduit cea de-a doua editie a Expozitiei Internationale de Aeronautica. Au fost expuse cele mai noi piese de aviatie. Cea mai interesanta masinarie, care a atras atentia multora, a fost un avion rosu, fara elice, pe a carui placuta metalica din scria: COANDA-1910. Acest avion trezit interesul atentia oamenilor nu numai pentru ca nu avea elice, ci si pentru ca era total diferit fata de ceea ce numeau ei pana atunci „avion”. Masinaria avea doua aripi duble si un singur loc, o anvergura de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg si o forta a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesanta parte din avionul lui Coanda era sistemul de propulsie,o adevarata revolutie in constructia de motoare de avioane, care avea sa constituie solutia viitorului. Motorul cu reactie, inventat si construit pentru prima oara de catre Henri Coanda era compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, racit cu apa si dezvolta 50 de cai-putere la 1000 de rotatii pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tija care rotea multiplicatorul de rotatii; miscarea era transmisa compresorului care castiga o rotatie de 4000 de rotatii pe minut. Forta de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decat daca motorul-piston era conectat la o elice. Multi vizitatori ai expozitiei au fost suspiciosi privind decolarea avionului, pana la o demonstratie accidentala a lui Coanda, cand, dorind doar sa verifice motorul, avionul a inceput sa merga din ce in ce mai repede, pana si-a luat zborul. Impresionat de flacarile produse de motor si ingrijorat de faptul ca nu mai pilotase un avion pana atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul masinariei, care a pierdut din inaltime si viteza pana cand a aterizat fortat. Aceasta incercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reactie. Astfel, cu 30 de ani inainte de Heinkel, Campini si Whittle, Coanda a construit si a zburat cu primul avion cu reactie.
1. Injectia cu insulina – Nicolae Paulescu
Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universitatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti, este cel care a descoperit pentru prima oara, in 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, care regleaza metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor si mineralelor din organism. Paulescu este cel care a demonstrat eficienta acestei substante in reducerea hiperglicemiei si care a folosit insulina in tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieti. Enciclopediile ii prezinta insa, la acest capitol, pe doi “eroi canadieni” Frederick Banting si Charles Best care, in 1922, aveau sa primeasca Premiul Nobel, in dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de munca si staruinta in laborator ai profesorului au fost furati de cei doi tineri canadieni, care luasera cunostinta de munca romanului din publicatiile vremii. In baza articolelor acestuia, ei au reusit sa izolelze insulina si sa o foloseasca in tratarea unui pacient. Cu 8 luni inainte, Paulescu publicase intr-o revista de specialitate belgiana rezultatele cercetarilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar ca n-o numise insulina, ci pancreina. In 1916, pe cand se afla in stadiul final al cercetarii, trupele germane ocupasera Bucurestiul. A trebuit sa-si amane anuntarea rezultatelor definitive.
––––––––––––––––––––––––––––––––
15. Tot adevărul despre previziunile lui Nostradamus în legătură cu România
Vlaicu Ionescu, a incercat sa demonstreze ca Nostradamus ar fi prevazut, printre altele, caderea regimului comunist, dezmembrarea Uniunii Sovietice, precum si puciul de la Moscova in 1991. Aceste interpretari au fost publicate in mai multe carti cu mult inainte de a se intampla, fapt ce i-a sporit lui Vlaicu Ionescu credibilitatea. S-a sustinut ca Nostradamus a prezis masacrul din noaptea Sfantului Bartolomeu a anului 1572, incendiul Londrei din 1667, instituirea Premiului Nobel, criza economica din 1929-1933, o intalnire Hitler-Franco-Mussolini, revolutia din Ungaria din 1956, asasinarea fratilor Kennedy, razboiul din Golful Persic, caderea comunismului si sfarsitul lumii, atentie, in anul 3755, dupa altii, 3797. Nu este data explicita a parjolirii planetei, ci doar presupusa data a incheierii previziunilor sale. Cea mai mare autoritate mondială în interpretarea operei lui Nostradamus a fost românul Vlaicu Ionescu. Născut la 1 aprilie 1922 în Jiblea, judeţul Vâlcea, licenţiat în pictură şi muzicologie, el şi-a dedicat zeci de ani de viaţă decriptării şi interpretării „Centuriilor” şi „Profeţiilor” lui Nostradamus. La sfârşitul anilor ’60 a părăsit România, după ce făcuse şi puşcărie politică (tatăl său, preotul Duminica Ionescu, fusese duhovnicul lui Corneliu Zelea Codreanu). S-a stabilit la New York, unde a şi murit, în 22 februarie 2002, în urma unui cancer osos. De scrierile lui Nostradamus s-a ocupat din 1976, când a publicat la Paris „Mesajul lui Nostradamus către Era Proletară”. Prin decriptarea „Centuriilor”, Vlaicu Ionescu a prevăzut şi anunţat puciul din august 1991 împotriva lui Gorbaciov, căderea zidului Berlinului, ascensiunea lui Elţîn, scandalul Watergate etc. Îl considera pe Nostradamus „cel mai mare om politic al secolului XX”, iar despre metoda sa de decriptare mărturisea că e de origine divină. În România, Vlaicu Ionescu a publicat mai multe volume, printre care „Nostradamus, profet al lumii moderne”. Datorită faptului că apar la noi persoane care iau în derîdere pe Nostradamus şi opera sa, denotînd, după caz, semidoctism, superficialitate, incultură, ateism. Ori, datorită cercetărilor lui Vlaicu Ionescu, este pusă în lumină adevărata valoare a lui Nostradamus, şi anume:
1.Nostradamus nu a fost profet, ci un prezicător, abilitat ca,prin aşa zisa scriere automată, să transmită pămîntenilor ideile dumnezeieşti de conduită, pentru ca evenimentele să nu ia o întorsătură neplăcută. Prezicerile unui profet se realizează întotdeauna, pe cînd la cele ale unui prezicător, liberul arbitru poate să le evite.
Am enumerat numai câteva cazuri în articole scrise în ultima vreme. Astfel, lui Henric al II-lea Nostradamus i-a recomandat să nu participe la vreun turnir, care i-ar grăbi moartea, acesta nu l-a ascultat şi la următorul turnir a fost ucis; pe Nixon nu l-au avertizat consilierii săi să se ferească de „watergate”, aşa după cum le atrăsese atenţia Vlaicu Ionescu, şi acesta a fost obligat să-şi dea demisia; Ribentrop, în loc să-l avertizeze pe Hitler că sovieticii vor intra în Germania, l-a băgat pe cel care a prezis asta (Karl Kraft, un alt decodificator al operelor lui Nostradamus,) în închisoare (unde se pare că acesta a şi murit), iar Germania a păţit ce-a păţit; Gorbaciov n-a ştiut (sau a fost împiedecat să afle) că Uniunea Sovietică se va destrăma după 73 ani şi 7 luni (adică în luna iunie a anului 1991), aşa după cum atrăsese atenţia Vlaicu Ionescu, şi prezicerea respectivă, din fericire, s-a realizat. Faptul că numeroase preziceri nu s-au decodificat iar altora li s-au dat interpretări ridicole, departe de adevăr (vezi ca exemplu prezicerile lui Mario Reading sau ale lui de J. Ch de Fontbrune) se datorează faptului că aceştia nu au avut calităţile unui bun decodificator al operelor lui Nostradams. Adică:
2- Un bun decodificator al operelor lui Nostradamus trebuia să aibă o serie de calităţi, cum ar fi: să fie un om de cultură; să cunoască istorie, astronomie, astrologie şi mitologie; să se poată descurca în limba franceză veche. Este ceea ce a acumulat Vlaicu Ionescu în raport cu alţi decodificatori. Marea şansă a lui Vlaicu Ionescu a fost aceea că era român. Dat fiind că Dumnezeu consideră România ca fiind pământ ales şi îi acordă în prezicerile nostradamiene un spaţiu mare, în catrenele nostradamiene se întîlnesc adesea denumiri ca Dacia, Romanie, Roman, nume pe care alţi cercetători le considerau ca fiind legate de imperiul Roman şi de Roma. Cu privire la limba franceză veche: francezii nu o înţeleg decît cu folosirea unui dicţionar de arhaisme, pe cînd un român care cunoaşte limba franceză, o înţelege chiar şi fără ajutorul dicţionarelor. Acestea sunt motivele pentru care Nostratdamus îi acordă o atenţie aparte viitorului său decodificator, căruia îi descrie şi o parte a vieţii sale legată de această activitate.
3. Cele 1000 de catrene, cuprinse în 10 grupe (centurii) a cîte 100 catrene, precum şi unele epistole care le însoţesc, sunt transmise de Divinitate ca îndrumar, astfel încît dacă persoana sau colectivitatea căreia i se adresează nu le respectă, face un păcat, o crimă împotriva prezicerii divine şi suportă ca urmare daunele nerespectării indicaţiilor date. Adică:
Nostradamus a arătat că România poate ieşi din situaţia dezastruoasă în care se află, numai prin venirea Tribunului Vadim la Preşedenţia României în locul lui Băsescu, arătate prin catrenul IV 21, catren care, aşa după cum am mai arătat are forma: * Le changement sera fort dificile , * Cité ,province au change gain fera,* Coeur haut, prudent mis, chassé lui habile,* Mer, terre,peuple, son état changera. Adică (în traducerea lui Vlaicu Ionescu): Schimbarea va fi foarte dificilă* Cu prilejul schimbării se va face cîştig oraşe, provinciiă* Cel cu inima înaltă, înţeleaptă ,va f i pus, cel abil va fi gonit* În ţară,pînă la mare, poporul îşi va schimba statul . Vlaicu Ionescu încercase să afle din acest catren cine va fi abilul şi cine va fi cel cu inima înaltă.. S-a gîndit că cel gonit va fi Ion Iliescu şi spera că cel cu inima înaltă va fi preşedintele în exerciţiu la acea dată, Emil Constantinescu. Ori acesta. alături de ministrul său de externe. Adrian Severin, au trădat ţara prin Tratatul încheiat cu Ucraina, lăsînd, printre multe altele, şi Bugeacul ca teritoriu al Ucrainei. Ori acest teritoriu, ca şi nordul Bucovinei, n-au fost teritorii ucrainiene decît după cererea adresată de Hruşciov lui Stalin, în anii de după 1940, cînd a fost şeful Ucrainei, să acorde Ucrainei aceste teritorii. Vlaicu Ionescu a reuşit, printr-o anagramare, să afle că cel gonit va fi Belial (şeful demonilor după Vechiul Testament), nu departe de adevăr, şi atît. Ori printr-o anagramare simplă. fără introducere sau omitere de litere, catrenul devine: Le changement sera fort dificile* V. ci cep orient au change gain fera* Apte CorneliuTudor mis, lie Basescu hhh* Mer, terre, peuple, son état changera,. În care (vezi Dicţionarul Francez-Român Constantin Şăineanu, ed. Scrisul Românesc .Craiova): V=voir (vezi): ci=aici: cep=viţă de vie: orient=răsărit: apte=destoinic: mis=pus: lie=drojdie, lepădătură (fig). Grupul au=o: hhh=senzaţie de silă, respingere.Atunci: *Schimbarea va fi foarte dificilă; *Vezi aici viile de la răsărit (Basarabia) ce se vor cîştiga cu prilejul schimbării* Destoinicul Corneliu Tudor va fi pus, lepădătura Băsescu va fi gonit. *În ţară, pînă la mare, poporul îşi va schimba statul. Ori dr.Corneliu Vadim Tudor, aşa după cum am arătat în articolele publicate, este singurul care s-a pronunţat vehement în legătură cu necazurile enumerate mai sus. Şi atunci, previziunile se vor realiza. aşa după cum am mai arătat, dacă populaţia va crede în ele şi nu va face păcatul de a nu ajuta ca această prezicere, care este dumnezeiască, să se împlinească. În ceea ce priveşte operele lui Vlaicu Ionescu, care apare ca un om singur în faţa istoriei: singura lucrare de referinţă existentă în limba română este “Mesajul lui Nostradamus către Români, descifrat de Vlaicu Ionescu”, apărut în două ediţii în editura ROZA VÂNTURILOR. Ar fi de mare interes să fie tradusă şi cel puţin una din lucrările lui de bază: L,historie secrete du monde (548 pagini, Edition du Felin, Paris). Poate se va găsi un cercetăror român care să-i continue opera…
––––––––––––––––––––––––––––––––
16. Judecătorii români nu acceptă libertatea pentru presă decât dacă este o… „libertate îngrădită”
Scurt şi la obiect: libertatea de exprimare trebuie să fie liberă devreme ce se numeşte „libertate”, nu aşa cum au judecat judecătorii care l-au condamnat, în primă fază, la doi ani şi jumătate de închisoare cu executare, la Horezu, după care magistraţii de la Curtea de Apel Piteşti au dat, ce-i drept, o soluţie mai omenească anume: tot doi ani şi jumătate dar cu suspendare, în cazul fondatorului Trustului de Presă PRO ExpreS, respectiv cel mai curajos şi mai adevărat dintre ziarişti. Spunem curajos pentru că este singurul care a scris că Judecătorii trebuie împuşcaţi, lucru pentru care a avut aceste probleme cu aceşti nemernici în robă şi spunem jurnalist adevărat pentru că în timp ce unii sau alţii se cacă pe ei în exprimări dintre cele mai literare, cele mai superbe, deşi nu există un astfel de grad de comparaţie în gramatica limbii români şi aşa mai departe, fără a folosi cuvintele de zi cu zi, Alin Barbu, căci despre el este vorba, a folosit cuvintele noastre de zi cu zi, i-a înjurat, i-a beştelit şi onor retardaţii cu pricina s-au supărat. De ce? Îi supără adevărul? Asta e din cale afară de grav dacă este aşa. Magistraţii de la Piteşti, respectiv domnul Andreescu, preşedintele completului care l-a judecat pe Alin Barbu, l-a întrebat pe acesta dacă ştia că libertatea de exprimare are limită, că poate fi îngrădită. Păi normal că nu ştia, căci în toate manualele de Jurnalism de pe pământ se scrie alb pe negru: „Ca ziarist, poţi scrie ce vrei, fără a fi tras în vreun fel la răspundere!”. Halal! Căci ia uitaţi-vă cât l-au chinuit nenorociţii pe bietul om, doar aşa, ca să iasă ei deasupra. Păui, cum, mă, nenorociţilor, să îngrădeşti o libertate? Păi, nici gramatical, aşa ceva nu poate fi posibil, căci dacă se numeşte libertate, păi atunci trebuie să fie liberă. Odată ce e îngrădită de nişte limite idioate, păi atunci nu mai este libertate? Atunci este altceva, atunci nu mai folosiţi, în Constituţia României, termenul de libertate de exprimare, ci ceva de genul: drept de exprimare limitat, sau ştim şi noi cum… Dar reparaţi problema în vreun fel, căci e tragic. Ori e libertate, ori e îngrădeală. Atunci scriu şi eu cum a scris Alin Barbu, dar nu despre judecători, ci: „Împuşcaţi manualele de Jurnalism şi arestaţi profesorii care i-au învăţat până acum pe ziarişti că au dreptul să srie orice!”. Or să mă acuze acum, oare, şi pe mine, tot de instigare publică şi or să încerce să mă lege cum au încercat cu fondatorul acestui Trust de Presă, Alin Barbu? Pentru ce că am instigat la omorâtul cărţilor? Ar fi în stare, nu credeţi? Orice, numai să nu avem nici măcar presă liberă, căci în rest oricum nu mai avem nimic liber în România! Poate doar judecătorii mai sunt liberi, căci ei oricum activează după principiul cum că onor nimicnicia lor reprezintă de fapt un stat în stat. Băi, orice, domnilor în robe, ce este? Nu cumva un cuvânt absolut, ca şi libertatea de exprimare care ar trebui înţeleasă ca o libertate absolută, iar nu ca o libertate ce poate fi îngrădită. Auzi la ei? Băi, pe cuvânt, mânca-v-aş sufletul, pe asta de unde aţi mai scos-o mă, cu libertatea care poate fi îngrădită, că nu îmi trecea prin cap nici dacă îmi puneaţi în braţe un miliard de euro, cerându-mi să găsesc o exprimare atât de aberantă?!
• Ilie Silviu NICOLAE
e-mail: silviu_propress@yahoo.com
telefon mobil: 0786-835.897
Contrapuncte şi nuanţe
Într-o epocă în care valorile democratice sunt extrem de prețuite, apărate și este elogiată libertatea de expresie în primul rând în cazul presei, o investigație asupra implicațiilor acesteia în epoca interbelică spre exemplu merită realizată pur și simplu din dorința de a privi evolutiv modificări ce intervin de-a lungul timpului, din cauza răsturnărilor istorice , a curentelor de idei, a personalităților impunătoare ce au trasat și au stabilit anumite principii. În acest sens bogata epocă interbelică, cunoscută prin firescul dialogului, polemicului, a schimbului dialectic de viziuni, lipsa îngrădirii expresiei libere, însă în același timp marcată de mentalitățile vremii, de disputele belicoase între tradiționaliști și moderniști, de expansiunea curentelor avangardiste ce își propuneau exprimarea instinctului pur, lupta împotriva stereotipiilor și poncifurilor, toate acestea redau un tablou vast, eclectic în care cultura își simte firescul și de aceea înregistrează un apogeu de neegalat.
Contribuţie
Personalități marcante precum Titu Maiorescu în secolul al XIX-lea, Nae Ionescu, P. P. Negulescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran în secolul al XX –lea sunt principalii emitenți ai unei ordini structurale viabile în gândirea românească, ordine ce va intra într-un vădit declin după instaurarea puterii muncitorești mai întâi și apoi comuniste în România. Din 31 decembrie 1947 cultura română intră, conform Monicăi Lovinescu, „în noaptea contraselecției, când se săvârșesc funeraliile inteligenței”[1], când exprimarea publică devine îngrădită, când gândirea pe cont propriu din apusele vremi moderniste devine susceptibilă de trădare, reacționism, insurgență. O privire asupra libertății presei, însă în același timp asupra menirii ei în epoca interbelică în cultura română pare deci firească, deoarece dialogul cultural și „respirația firească a spiritului ” fiind liberă, actanții comunicării își propun o deplină înțelegere a expresiei libere.
Funcţia Naţională a presei
Pornind de la ideea de libertate a presei, Nae Ionescu identifică câteva implicații reale și uneori paradoxale legate de aceasta în articolul intitulat : „Funcția națională a presei”. Pentru a purcede spre analiza sistematică a funcțiilor presei care dau relevanță acesteia , filosoful răstoarnă mai întâi câteva prejudecăți legate de aceasta: faptul că presa ar fi a patra putere a statului- idee privită de acesta ca o evidentă exagerare, combaterea ideii desuete conform căreia presa ar reprezenta o funcție a statului și nu în ultimul rând nuanțarea câtorva tare ale presei care o fac pe aceasta să își piardă menirea, în speță lipsa de obiectivare a datelor realității prezentate confuz, exagerarea inutilă a unor evenimente fără nicio relevanță de interes public. În plus, demersul lui Nae Ionescu prin intermediul acestui articol urmărește o definiție clară, distinctă și adecvată a presei si a menirii acesteia, a functiilor pe care le exercita si nu in ultimul rand evidentiaza pericolele la care se expune presa , însa și beneficiile pe care le poate aduce publicului larg sau „națiunii” înseși pe care acesta insistă aproape naționalist. Mai mult, se resimte chiar un ton antidemocratic, autorul simțind nevoia trasării unor reguli prestabilite care să limiteze exagerări ale presei în acest sens: „Dreptul pentru presă , deci, de a vorbi și de a spune orice? Orice- și oricine? Nu!”[2].
Presa și societatea
Spre a ajunge către funcțiile presei într-o societate, Nae Ionescu clarifică necesitatea principiului separației puterilor în stat, separație care necesită a fi reală, demontând astfel asumpția lui John Locke, conform căreia aceasta ar fi utopică, „o iluzie”[3], apoi preluarea din zbor și plagierea cu succes a acestei idei de către Montesquieu, subliniind astfel că a considera presa o putere în stat, în speță a patra putere în stat nu numai că este irealizabil, însa nu s-a petrecut nicăieri. Astfel, Nae Ionescu adoptă o poziție critică față de aceștia, manifestându-și opoziția față de o astfel de teorie ce nu poate fi considerată decât “primejdioasă”[4] prin prisma faptului că ar subjuga presa și libertatea ei statului care și-ar permite organizarea acesteia la nivel instituțional, renunțând astfel la neîngradita ei organizare. Prin urmare, publicistul remarcă rolul presei ca fiind important în înregistrarea și exprimarea evenimentelor într-o formă cât mai exactă și conformă cu importanța acestora, căci există riscul supraestimării unor evenimente banale, cărora li se atribuie un rol exagerat. Mai mult, modul în care presa informează publicul larg este cu atât mai important cu cât datoria acesteia este de a elimina confuziile, complicarea datelor realității, scăparea unor fapte esențiale. Menirea presei într-o societate se află astfel în afara relației cu statul care nu își poate aroga dreptul de a o organiza, pe de altă parte este necesară obiectivarea prezentării evenimentelor și nu în ultimul rând, cum recunoaște însuși publicistul nu se poate guverna fără presă, în pofida faptului că adesea aceasta pare insurgentă și pregatită să îngreuneze activitatea puterii executive.
Expresia națiunii
A doua funcție a presei constă în cea de „expresie a națiunii”, aceasta decurgând din „dreptul de a vorbi”, iar înțelesul esențial al acestui rol este acela de a servi națiunea și nu interesul personal. Pentru a îndeplini acest deziderat publicistul trebuie să posede câteva calități esențiale: să-și iubească dezinteresat poporul, să posede cultură și obiectivitate în exprimarea realelor frământări ale națiunii. De asemenea dimensiunea etică e evidentă și în calitățile protectoare ale publicistului față de națiune în demersul de prevenire al acesteia. Pe de altă parte articolul „Incertitudini” al aceluiași Nae Ionescu aruncă o privire asupra anchetei politice prin care publicistul pune la curent publicul cu mersul politicii românești în „intimitatea acesteia”, chiar dacă genul este privit cu suspiciune, acesta este necesar tocmai din nevoia de prevenire a publicului larg „căci un om prevenit face cât doi”[5].
Note:
[1] LOVINESCU, Monica, Unde scurte, Editura Humanitas, București, 1990, pag. 386
[2] IONESCU, Nae, Funcția națională a presei, vol. Între ziaristică și filosofie, 1996, pag. 290
[3] Ionescu, Funcția națională a presei, pag. 289
[4] Ionescu, Funcția națională a presei, pag. 290
[5] Ionescu, Incertitudini, vol. Între ziaristică și filosofie, 1996, pag. 24
––––––––––––––––––––––––––––––––
17. Tot adevărul despre Atlantida, continentul scufundat
A existat oare, cu adevarat, Atlantida? Si daca raspunsul este da, unde ar trebui s-o cautam? In timp ce Jules Verne a descris viitorul folosindu-si imaginatia, noua, dimpotriva, ne revine sarcina de a descoperi realitatea care a stat la temelia a ceea ce, ulterior, s-a crezut a fi doar imaginatie.
Intre fabulatie si adevar
Cand dezastrul a lovit, a facut-o cu o iuteala terifianta. A debutat cu un cutremur de proportii, urmat de un gigantic val tsunami, care a maturat aproape intreaga insula. Supravietuitorii au trait doar cat sa fie martorii unei si mai mari orori. Neputincioasa in fata stihiilor dezlantuite, insula s-a scufundat in intregime. Acesta a fost destinul Atlantidei – cel putin dupa spusele lui Platon. Chiar si astazi, dupa aproape 2.400 de ani de la nasterea legendei, repovestirea ei nu pierde nimic din spectaculozitate si tragism. Pana de curand, putini oameni de stiinta au privit cele relatate de Platon altfel decat ca preluari si prelucrari ale unui mit. Din iulie 2005, insa, au inceput sa apara dovezi care sustin si din punct de vedere stiintific afirmatiile filosofului. Anul trecut, in cadrul unei conferinte desfasurate pe insula Milos din Grecia, mai multi savanti au dezvaluit si au dezbatut rezultatele unor ample studii geologice si istorice intreprinse de catre o echipa internationala de cercetatori in vestul Stramtorii Gibraltar. Aceste rezultate acreditau ideea ca, in zona in care s-a desfasurat investigatia, a existat intr-adevar o insula lovita de un cutremur devastator si acoperita de un val tsunami chiar in perioada la care face referire Platon. Cunoscuta din lucrarile filosofului grec Platon (427-247 i.Hr.), legenda Atlantidei face referire la o civilizatie extrem de avansata („un pamant feeric, pasnic, prosper, cu cladiri monumentale si tehnologii inalte, create de catre o civilizatie superioara”) care a pierit ca urmare a unei calamitati de proportii. De atunci, invatatii si savantii au dezbatut de nenumarate ori veridicitatea istorisirii lui Platon. Multi au catalogat-o drept un simplu mit, altii o considera o relatare trunchiata ce descrie efectele unei uriase eruptii vulcanice care a afectat asezarile de la Marea Mediterana cu peste o mie de ani inainte de vremea in care a trait Platon. Niste structuri bizare descoperite pe fundul Mediteranei, in dreptul coastei cipriote, au fost desemnate, in 2004, drept vestigii ale orasului disparut. Insa o locatie mult mai probabila a Atlantidei se apreciaza a fi o mica portiune din dreptul Stramtorii Gibraltar – ipoteza insulei Spartel, reacreditata la inceputul acestui an. Seful echipei de cercetatori, dr. Marc-Andre Gutscher, de la Institutul European de Studii Marine din Plouzane, Franta, considera ca asemanarea dintre legenda si realitatea geologica descoperita este izbitoare: „Posibilitatea ca un cutremur de mare magnitudine si un val tsunami sa devasteze regiunea geografica aleasa de Platon pentru legenda sa pare a fi mai mult decat o intamplare.”. Inca din timpul vietii filosofului grec, relatarea acestuia despre orasul-cetate scufundat a fost socotita neplauzibila sub mai multe aspecte, printre sceptici numarandu-se chiar si (la fel de ) celebrul elev al lui Platon, Aristotel. Nu putini au fost, totusi, cei care au dat crezare povestii. „Platon a spus raspicat ca nici egiptenii – care au transmis legenda Atlantisului grecilor – nu au fost creatorii acesteia, textul fiind tradus in limba lor dintr-o sursa mai veche si dintr-o limba ramasa necunoscuta”, precizeaza profesorul Robert Sarmast, autorul lucrarii „Descoperirea Atlantidei”. Platon plaseaza evenimentul scufundarii acesteia „…cu 9.000 de ani inainte de Solon” – om politic atenian care a trait in jurul anului 600 i.Hr. -, adica acum aproximativ 11.610 de ani, o perioada din care nu s-au pastrat nici un fel de dovezi scrise. In aceste conditii, nu este de mirare ca descrierea unei „civilizatii deosebit de avansate”, localizata intr-o „metropola infloritoare, cu ziduri aurite”, a provocat atata indoiala.
Sa fi nascocit Platon Atlantida? Daca da, de ce? In lucrarile sale, filosoful a facut mereu diferenta intre mit si realitate.
Nascut la Atena in anul 427 i.Hr., Platon este recunoscut drept fondatorul filosofiei clasice (si cel mai mare filosof din toate timpurile), fiind elevul lui Socrate si profesorul lui Aristotel. In doua dintre celebrele sale dialoguri, „Timaios” si „Criton”, filosoful a sustinut ca vechea civilizatie a atlantilor ar fi avut legaturi cu cea ateniana, pe care a premers-o. Platon descrie Atlantida drept o insula de circa 15 kilometri diametru „gazduind un oras inconjurat de un imens zid circular. In interior se gaseau o serie de inele concentrice din piatra si canale de apa”, acestea din urma fiind folosite de navele comerciale pentru a patrunde in oras. Platon ofera detalii amanuntite privind forma si dimensiunile unor structuri, in timp ce altele sunt doar schitate si lasate in ceata. De asemenea, filosoful nu ne spune prea multe despre majoritatea tehnologiilor atlantilor, specificand doar faptul ca erau foarte avansate, „nepamantene”. In plus, el evoca lirico-metaforic, in pagini intregi, sistemul de canalizare si pe cel de alimentare cu apa rece si calda a orasului. Sa fie oare toate acestea simple fabulatii? Platon sustine ca relatarea sa este bazata pe o descriere obtinuta de catre marele om de stat atenian Solon de la preotii egipteni, in timpul calatoriilor acestuia in tara piramidelor.
Redescoperirile Atlantidei
Intemeiata pe o mare varietate de argumente contradictorii, pozitionarea Atlantidei a fost facuta, de-a lungul istoriei, in mai multe zone ale globului. In 1882, omul de stat si scriitorul american Ignatius Donnelly a realizat poate cea mai relevanta incercare de a urma cat mai fidel firul legendei, plasand Atlantida chiar in Oceanul Atlantic. Potrivit deductiilor sale, ingeniosii locuitori ai Atlantidei ar fi inventat printre altele praful de pusca si tehnici agricole extrem de avansate. Aceste opinii indraznete au fascinat publicul larg, dar multi intelectuali au ramas sceptici. Starea lucrurilor s-a schimbat in 1939, cand arheologul grec Spyridon Marinatos a sustinut ideea ca legenda scufundarii Atlantidei isi are originea intr-un eveniment real: disparitia unei insule in urma unei eruptii vulcanice. Astfel, relatarea lui Platon a revenit in atentia arheologilor si a istoricilor din intreaga lume. In primul rand, Marinatos a propus ca loc al dezastrului Thera – o insula care a existat dincolo de Coloanele lui Hercule, cum numea Platon Stramtoarea Gibraltar. Acelasi cercetator afirma ca pe acea insula a avut loc o eruptie vulcanica de proportii gigantice, pe care a plasat-o in jurul anului 1500 i.Hr. – cu aproximativ 900 de ani inainte de Solon si nu cu 9.000, cum sustine Platon. In plus, facand legatura intre eruptia vulcanica de pe insula Thera si disparitia faimoasei civilizatii minoice, Marinatos acorda credit existentei unei civilizatii avansate care s-a stins in urma dezastrului.
Misterul mediteranean
In anii ’90 ai secolului trecut, Robert Sarmast sustinea ca Atlantida s-ar fi aflat la aproximativ 80 de kilometri sud-est de insula Cipru si ca ar fi fost distrusa in timpul inundarii bazinului mediteranean, cu circa 12.000 de ani in urma. In cursul anului 2004, profesorul Sarmast a dat publicitatii imagini ale unor structuri bizare descoperite in timpul unor scufundari de pana la 1.500 de metri adancime. „Aceste imagini arata ceea ce cred eu ca este cea mai veche structura construita de om”, mentiona el. Sarmast nu se sfieste sa admita ca exista multe goluri in teoria sa. Unii geologi contraargumenteaza ca bazinul mediteranean a fost inundat cu peste 5 milioane de ani in urma si ca asa-zisele „structuri construite de om” sunt in intregime naturale. Chiar si asa, Sarmast spera sa produca dovezi hotaratoare in viitorul apropiat. „Intentia noastra este sa trimitem o sonda operata de la distanta sau chiar un submarin-prototip cu echipaj uman care sa cerceteze aceste structuri, astfel incat oamenii sa poata vedea vestigii ale Atlantidei.”. Chiar daca ideile lui Sarmast au atras interesul opiniei publice, in momentul de fata oamenii de stiinta sunt preocupati sa cerceteze o teorie de ultima ora care se apropie mult mai mult de descrierea lui Platon. In 2001, dr. Jacques Collina-Girard, de la Universitatea Mediteraneana din Franta, a subliniat un fapt relativ trecut cu vederea de catre alti specialisti, si anume ca, in urma cu aproximativ 12.000 de ani, a existat intr-adevar o insula chiar dincolo de Coloanele lui Hercule. Urmare a ultimei glaciatiuni, insula Spartel se afla in prezent complet sub apa, dupa ce a fost acoperita de oceanul in crestere. Dr. Collina-Girard a scos in evidenta si faptul ca Spartel se afla intr-o zona puternic activa din punct de vedere seismic si maturata de valuri tsunami – exact tipul dezastrelor naturale presupuse a fi distrus Atlantida. Ar putea fi relatarea lui Platon, atat de contestata de-a lungul timpului, adevarata pana la urma? Cele mai recente cercetari facute in zona au darul sa intrige. Marc-Andre Gutscher a relevat faptul ca sedimentele de pe fundul oceanului indica producerea unui cutremur devastator in regiunea respectiva in urma cu 12.000 de ani si ca valul tsunami rezultat ar fi atins inaltimi de peste 20 de metri. Pe de alta parte, indiciile spun ca insula Spartel nu ar fi avut un diametru mai mare de 500 de metri. Potrivit profesorului geolog Floyd McCoy, de la Universitatea din Hawaii, este necesara analiza unor roci din regiune pentru a putea da un verdict final. Floyd glumeste: „Va rog sa retineti ca fac referire doar la roci. Fac cinste cu o masa la restaurant daca se va gasi vreun vestigiu arheologic.”. Nimeni nu isi face iluzii ca istorisirea lui Platon – care cuprinde descrieri ale unor porturi intinse, ale unor temple si ale unui taram guvernat de fiii lui Poseidon – se va adeveri in intregime. Dar devine din ce in ce mai probabil ca povestea sa faca referire la un eveniment real – disparita unei civilizatii, produsa in vremuri preistorice. Astfel, legenda Atlantidei ar putea fi interpretata ca un avertisment transmis de-a lungul mileniilor cu privire la nepasarea si la neputinta oamenilor in fata fenomenelor naturale. Asa cum au relevat cumplitele ravagii care au avut loc nu de mult in Oceanul Indian, nu suntem in masura sa controlam aceste forte nici in zilele noastre. Cum ar fi putut sa o faca atlantii in urma cu 12.000 de ani?
Prabusirea Imperiilor. Sa fie responsabile dezastrele naturale de distrugerea unora dintre cele mai avansate civilizatii umane?
De-a lungul timpului, istoricii s-au confruntat cu numeroase mistere asemanatoare celui al Atlantidei. De exemplu, disparitia culturii akkadiene, infloritoare in centrul actualului Irak in urma cu 4.000 de ani, a ramas o enigma pana in 2001, cand imagini luate din satelit au relevat existenta in zona a unei forme de relief cu diametrul de 3 kilometri care duce cu gandul la un crater. Imaginile sugereaza ca Orientul Mijlociu a fost lovit de un meteorit care a devastat regiunea cu o forta echivalenta celei obtinute prin detonarea a o suta de bombe cu hidrogen. Acum circa 3.600 de ani, asezarile de pe Thera, o insula vulcanica din Marea Mediterana, au fost distruse de o eruptie gigantica urmata de un tsunami. Se pare ca acest cataclism a cauzat si colapsul & disparitia civilizatiei minoice de pe insula Creta. Multi cercetatori sunt astazi de parere ca Atlantida si-a gasit sfarsitul cu aproximativ 12.000 de ani in urma. Daca este asa, aceasta data ar putea face legatura intre scufundarea Atlantidei si potopul biblic. Istorisiri referitoare la un potop de apa care a acoperit Pamantul se regasesc in mitologiile multor culturi antice. Stiintific, potopul s-ar explica prin cresterea nivelului marii cu 100 de metri, in urma unei incalziri bruste a climei. In urma cu 12.000 de ani, acest fenomen a dus la topirea galopanta a ghetarilor. Cercetarile geologice acrediteaza ideea ca potopul a afectat in proportii diferite intreaga Europa si o parte din Asia, epicentrul dezastrului aflandu-se in bazinul Mediteranei si in cel al Marii Negre. Dar, pentru oamenii care l-au trait si i-au supravietuit, evident ca o astfel de calamitate a avut valente universale.
Atlantida, prin ochii unui clarvazator
In 1927, Edgar Cayce, un celebru clarvazator american, a declarat ca are cunostinta despre locatia celebrei cetati disparute. In timpul transelor sale hipnotice, Cayce a descris cu lux de amanunte o civilizatie avansata care a inflorit langa insula Bimini din Marea Caraibelor si care a cazut victima unui terifiant dezastru natural. In 1940, clarvazatorul a facut o predictie care s-a dovedit relativ adevarata: „Vestigiile Atlantidei vor fi descoperite spre finalul anilor ’60.” Cayce a decedat in 1945, iar spusele sale au devenit oarecum realitate cand, in 1968, au fost descoperite blocuri de piatra cu inscriptii necunoscute si vestigii ale unor coloane de marmura scufundate langa insula Bimini. Totusi, analiza expertilor a demonstrat ulterior ca respectivele coloane fusesera construite in jurul anului 1800 si ca erau, probabil, materiale de constructie destinate conacelor de pe plantatiile de bumbac din sudul Statelor Unite. Cum au ajuns ele pe fundul marii ramane insa un mister.
10 posibile localizari ale Atlantidei:
-Bimini. Insula din Bahamas. Atlantida a fost „vazuta” aici de catre medium-ul american Edgar Cayce.
-Marea Sargaselor. In secolul al XIX-lea, pe baza unor dovezi mai apoi contestate, congresman-ul american Ignatius Donnelly sugera ca insula scufundata se afla in acest perimetru.
-Insula Spartel. In anul 2001, francezul Jacques Collina-Girard a demonstrat ca, in urma cu 12.000 de ani, la vest de Stramtoarea Gibraltar se inalta din apa insula Spartel. In 2005, Dr. Marc-Andre Gutscher a sustinut, pe baza unor probe geologice, ca respectiva insula a fost chiar Atlantida.
-Insula Thera (Santorini) In 1939, arheologul grec Spyridon Marinatos a indicat aceasta insula drept posibila gazda a cetatii atlantilor.
-In apropierea coastei cipriote. La sfarsitul secolului XX, profesorul Robert Sarmast a pozitionat Atlantida la 80 de kilometri departare de Cipru.
-Insula Spitzbergen. Astronomul francez Joan Bailly a indicat o posibila situare a Atlantis-ului in largul coastei norvegiene.
-Insulele Canare. In secolul al XVII-lea, calugarul iezuit Athanase Kircher a formulat pentru prima oara ipoteza ca Insulele Canare ar fi ramasite ale Atlantidei. Teoria germanului a fost reluata in secolul XX.
-In inima Saharei. In 1919, romancierul Pierre Benoit a imaginat un tinut ascuns in nisipurile desertului saharian. El a declarat ca si-a fundamentat viziunea pe tezele unui botanist francez din secolul al XVIII-lea, D.A. Godron, care „avea dovezi” ca ruinele Atlantidei se afla sub nisipurile din nordul Africii.
-Insula Heligoland. Teoreticianul national-socialist Arthur Rosenberg a dezvoltat teza ca arienii erau un popor ales, descendenti ai atlantilor. Rosenberg se baza si pe ipotezele profesorului Jurgen Spanuth, conform carora vechea capitala a Atlantidei ar fi fost chiar aceasta insula germana situata in Marea Nordului.
–Antarctica. Aceasta este situarea sugerata in anul 1993 de doi scriitori canadieni, Rand si Rose Flem-Ath, in romanul „When the Sky Falls”.
sursa: http://www.descopera.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
18. Tot adevărul despre agărele lui Adolf Hitler
Lagarul nazist de la Dachau a fost inchisoarea unde si mortii erau scosi la apelul de dimineata. Primul lagar de concentrare construit de nazisti a fost ridicat in 1933 in orasul Dachau. In cei 12 ani de functionare, aici au fost inchisi peste 200.000 de oameni. O incursiune in trecut, dupa 67 de ani de la capitularea Germaniei naziste. Dachau este acum un orasel pitoresc si linistit, situat la 20 km de Munchen. Aici se ajunge usor, cu trenul, in numai 30 de minute. De la gara, un autobuz preia turistii si, dupa o scurta plimbare pe stradutele curate si frumos organizate, opreste undeva in camp. O placa bilingva marcheaza intrarea in muzeul memorial: “Dachau Gedenkstaette/Dachau Memorial Site”. Vizitatorii urmeaza indicatoarele, primesc o brosura gratuita de la centrul de informatii si se inghesuie apoi sa intre. In urma lor, un gard de sarma ghimpata, un turn de paza si o poarta de fier, cu sinistra inscriptie “Arbeit macht frei”. Usa se inchide cu un zgomot metalic. Pentru turisti este inceptului unei tulburatoare calatorii in trecut, dar pentru cei care treceau acest prag cu 70 de ani in urma, era inceputul unui cosmar de neimaginat. Lagarul de concentrare de la Dachau a fost construit in anul 1933, servind ca model pentru toate taberele de munca naziste ridicate ulterior. A functionat pana la interventia trupelor americane, pe 29 aprilie 1945. In decursul acestor ani, aici au fost inchisi nu mai putin de 206.206 de detinuti. Printre acestia s-au numarat si 291 de cetateni romani. Dachau este acum un memorial, iar singurele cladiri care s-au pastrat sunt inchisoarea, crematoriul si cladirea adminsitrativa, transformata in muzeu. Cele 20 de baraci unde stateau detinutii au fost rase din temelie, lasand in loc doar fundatiile, umbre sinistre, numerotate militareste. Dupa transformarea acestui lor in muzeu, in anul 1965, doua baraci au fost reconstuite si mobilate asa cum fusesera candva, pentru autenticitatea memorialului. Curatenia impecabila si mirosul de lemn proaspat care emana din aceste dormitoare nu sunt insa prea convingatoare pentru vizitatorii bine documentati.
Inchisoarea si detinutii “cu regim special”
Dupa zile intregi petrecute in asa numitele “trenuri ale mortii”, in conditii in care astazi nici animalele nu ar fi transportate, detinutii ajungeau in gara din Dachau externuati, nemancati si insetati. Unii dintre ei nici nu supravietuiau drumului. Urma un mars fortat, pana la intrarea in lagar. Aici, cei batrani sau bolnavi, care nu puteau munci, primeau o injectie letala si erau lasati sa moara in chinuri. Restul ajungeau in baraci. 20 de cladiri, destinate sa “gazduiasca” cate 250 de oameni fiecare, dar care ajunsesera sa adaposteasca si peste 1.600 de detinuti in cativa metri patrati. Obligati sa munceasca zi lumina, fara mancare, amenintati si batuti de gardieni, prizonierii nu aveau parte de odihna nici macar dupa terminarea “programului”. Erau pusi sa curate baracile supraaglomerate si infestate cu purici, atfel riscau torturi groaznice sau chiar executia. Dimineata, totul trebuia sa fie impecabil in baraca lor, cand sa facea apelul. Chiar si cei care murisera in noaptea precedenta si nu fusesera inca ingropati erau scosi afara, pentru a se face prezenta. Desi pare incredibil, acesti muncitori aveau cea mai blanda soarta posibila in lagarul mortii. In afara de cei care erau pusi sa munceasca pe campul din apropierea lagarului sau in fabricile de armament, mai existau cateva categorii de detinuti la Dachau. Cei care ajungeau sa fie folositi drept cobia umani in experimentele medicale, cei care mergeau direct la camera de gazare si cei care erau dusi la inchisoarea lagarului, pentru diferite abateri. Aici exista o sectiune speciala, rezervata fostilor sustinatori ai nazismului (ofiteri SS sau membri ai partidului nazist), care tradasera cauza. Cei care ajungeau la inchisoare erau batuti si torturati in diferite moduri, la acest tratament adaugandu-se lipsa apei si a mancarii, chiar si a aerului, oamenii fiind inchisi in celule minuscule, fara lumina, unele construite special astfel incat cei condamnati sa nu poata sta decat in picioare. Prizonierii “cu regim special” nu erau batuti sau torturati, primeau mancare buna si aveau parte de conditii decente de “cazare”, insa finalul erau mereu acealsi moartea. Peste 41.500 de detinuti au fost executati in acest lagar, alte mii murind de epuizare si din cauza bolilor. Chiar si in 1945, dupa inchiderea lagarului si eliberarea supravietuitorilor, pentru multi salvarea a venit prea tarziu si nu nimeni nu i-a mai putut ajuta. Printre detinutii “cu regim special” merita amintit Georg Elser, care a incercat sa-l asasineze pe Adolf Hitler. A fost executat la Dachau, chiar in crematoriu. Cineva a lasat un buchet de flori pe placa memoriala care ii aminteste actul sau de curaj nebunesc.
Cei trimisi “la dusuri”, condamnati la moarte fara sa stie
Cladirea principala, care fusese folosita in scop administrativ, gazduieste acum o expozitie cu fotografii si filme de epoca, care prezinta ororile petrecute aici. Turistii le privesc uluiti: unii clatina din cap neincrezatori, altii intorc capul in alta parte, tulburati. Nu e pentru cei slabi de inima. Aici sunt prezentate si experimentele macabre pe care medicii le faceau pe detinuti. Erau alesi pe criterii foarte diferite: cei sanatosi ajungeau in camera presurizata, unde erau supusi unor oscilatii bruste de presiune. Altii, persoane cu handicap, erau supusi testelor de hipotermie, erau infestati cu malaria sau li se dadea sa bea apa cu sare, pentru a observa reactia organismului. Toate acestea, meticulos fotografiate de medicii SS si documentate cu analizele si EKG-urile pacientilor (care de obicei nu supravietuiau mult timp testelor). Conducerea lagarului justifica aceste acte invocand o cauza aparent nobila: regimul nazist dorea sa afle cum ar putea soldatii sa supravietuiasca unor incidente des intalnite in razboi (depresurizarea avionului, lipsa apei potabile, plonjarea in apa rece etc.). Ministrul german de interne la vremea aceea si sef al Gestapoului, Heinrich Himmler, prieten apropiat al unui medic din acest lagar, declara revoltat ca persoanele care se opun acestor experimente pe subiecti umani sunt “tradatori de tara”, pentru ca se preocupa mai mult de viata unor detinuti decat de a soldatilor care lupta pentru tara. In fata acestui muzeu a fost ridicat un momument abstract, acoperit cu coroane de flori si inscriptionat cu promisiunea solemna, scrisa in mai multe limbi internationale: “Never again/Nie Wieder”. Zgribulti de ploaia marunta, turistii merg anevoie prin noroiul amestecat cu pietris. Se indreapta, cu pasi ezitanti, parca tematori, spre cel mai sinistru loc din acest lagar: crematoriul, care include si camera de gazare. Acum nu mai miroase aici nici a trupuri nadusite, nici a gaz toxic, nici a carne de om arsa. Si totusi, cine are putina imaginatie va simti cu siguranta toate acestea. Turistii intra repede, fac poze si ies, nimeni nu zaboveste aici mai mult de cateva minute. Cladirea s-a pastrat foarte bine, mai putin instalatiile de gazare, care au fost partial demontate. Usile inca se pot inchide perfect, iar cuptoarele par sa-si astepte victimele. Si totusi, nu ele inspaimanta cel mai mult aici, ci macabra “sala a dusurilor”. Aici, detinutii jucau, fara sa stie, intr-o adevarata piesa de teatru, meticulous regizata. Gardienii le cereau sa se dezbrace complet si ii lasau sa astepte, goi, speriati si infrigurati, langa crematoriu. Hainele lor erau dezinfectate in cateva camarute speciale. Apoi erau chemati toti “la dus”. In sala fara geamuri, cu tavan jos, din care ieseau asa-zisele robinete, se dezlantuia curand iadul. In loc de apa, camera se umplea cu gazul toxic Zyklon B. Timp de 15-20 de minute, cei 150 de detinuti care fusesera inghesuiti acolo incercau in zadar sa se salveze. Urma linistea. Cadavrele erau aruncate, mormane, intr-o camera alaturata, apoi direct in cuptoare sau in groapa comuna, marcata acum cu o placa memoriala de marmura alba si rece. Motivatia nazistilor, care se straduiau de fiecare data sa monteze aceasta macabra “scena a dusului” era cat se poate de pragmatica: incercau sa mentina, pe cat posibil, linistea si disciplina in lagar si nu doreau zeci sau sute de prizonieri panicati. Amagiti de ideea unui dus cald, acestia intrau de bunavoie in camera de gazare. Ofiterilor nu le mai ramanea decat sa inchida usa ermetic, sa dea drumul la gaz si sa astepte. Model pentru toate celelalte lagare de concentrare naziste, Dachau a fost cel mai “longeviv” dintre toate, functionand fara intrerupere timp de 12 ani. Aici si-au gasit sfarsitul detinuti politici, dar si multi oameni adusi strict de crietrii etnice sau de apartenenta religioasa. Tigani, evrei, preoti, prizonieri de razboi sovietici, dar si homosexuali, toti cei considerati prea diferiti pentru lumea “ideala” imaginata de nazisti, care doreau suprematia “rasei ariene.”. Turul prin muzeul memorial se termina la crematoriu, cu relatarea acestei scene, demna de filmele de groaza sau, poate mai curand, de teatrul absurd. Turistii pleaca tulburati, grupuri-grupuri. Autobuzul ii duce la gara, iar de aici trenul ii lasa la Munchen, oras incarcat de istorie, dar foarte modern si cosmopolit, unde acum nimeni nu se mai uita ciudat la tinerii africani extrem de galagiosi sau la femeile musulmane cu fata complet acoperita cu traditionala burqa.
sursa: http://www.protv.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
19. Tot adevărul despre fantome: suflete rătăcite sau simplă imaginaţie?
Daca se aduce aminte de paranormal, multe persoane se vor gandi imediat la fantome. O fantoma este in mod popular considerata o aparitie, in general a unei persoane moarte sau a unui animal. O astfel de aparitie ar putea veni pentru a-i avertiza pe cei vii de probleme ce urmeaza sa apara in vietile lor sau (daca cel decedat a murit jurand razbunare) pentru a-i bantui. Fantomele par de obicei sa fie legate de locurile in care au vietuit ai au suferit – se intampla rar sa nu existe o legatura aparenta intre un loc si o aparitie de acest tip – spiritul respectiv fiind universal nefericit. Intr-adevar, este atat de rara multumirea in lumea aparitiilor incat sa vorbim despre fantome fericite pare o contradictie in termeni. Fantome au fost inregistrate din vremurile cele mai timpurii: literatura greaca si romana, in mod particular, sunt pline de astfel de notatii si nenumarate prezentari ale aparitiei lor sunt inregistrate pana in ziua de azi. Nici religia si nici rationalismul nu au reusit sa intineze prezumtia generala ca anumite locuri pot fi bantuite, fie de fantome particulare sau pur si simplu de o atmosfera care le plaseaza intr-un fel intr-un loc aparte de alte locuri, mai fericite. Exista numeroase si diferite feluri de fantome si putine reguli care pot fi aplicate in momentul aparitiei lor. In afara unei scaderi ocazionale a temperaturii, ele nu par sa afecteze mediul inconjurator prea mult – de exemplu, luminile nu stralucesc mai puternic si nici nu diminua in intensitate – si ele pot fi vazute in plina lumina a soarelui sau in umbra intunecata. Ocazional, figurile par sa aiba o iluminare interioara. Fantoma este vazuta piezis, de exemplu in coltul ochiului; intr-adevăr unii oameni pretind ca nu pot vedea niciodata direct o fantoma. Uneori, mai mult decat o singura persoana au vazut aceeasi fantoma; uneori, martorii pretind ca au atins fantomele sau au avut un contact fizic cu o fiinta umana care, s-a dovedit mai tarziu, ca n-ar fi putut sa fie fizic acolo. Unele fantome au reputatia de a aparea de mai multe ori in acelasi loc, de exemplu in casele in care ei au trait pana au murit. In asemenea cazuri, se pare ca ei bantuie o camera, de regula cea in care au fost omorati; dar uneori, ei se muta din camera in camera. Faptul ca oamenii pot vedea fantome sugereaza posibilitatea unei posibile halucinatii. Putini oameni au si alte simturi afectate; astfel, unii simt o scadere a temperaturii in prezenta fantomei, iar altii ca fantomele au un miros ciudat. In continuare, vom prezenta cateva exemple ciudate de aparitii de fantome, petrecute de-a lungul timpului.
Chipurile Belmez
Profesorul Bender a fost si el unul dintre investigatorii incapabili sa rezolve misterul chipurilor care apareau in podeaua casei familiei Pereira, din Belmez, Spania. Totusi, este convins ca nu e vorba de o pacaleala. S-au facut diverse experimente, chipurile au fost fotografiate, televizate, privite de siruri intregi de curiosi. Toata podeaua a fost sapata – s-au dezgropat oase umane si doua schelete fara cap. Chipurile au reaparut in podea, chiar si dupa ce trupurile au fost inmormantate crestineste. Echipamentul de inregistrare a surprins strigate chinuite printre care se auzeau cuvintele “Dreptate!”, “Doare!” si “Vreau sa ies!”. In 2004, casa a fost vanduta. Starea actuala a chipurilor este necunoscuta.
Casa misterioasa a familiei Winchester
La sfarsitul secolului al XIX-lea, doamna Sarah Pardee Winchester a avut parte de doua mosteniri – o avere din partea firmei Winchester, producatoare de pusti, si o constiinta incarcata. Dupa ce i-a murit sotul, un medium i-a spus ca sufletele celor ucisi cu acele pusti nu-si gasesc odihna. Singurul remediu ar fi sa construiasca o casa care sa nu fie niciodata terminata. In 1884, ea a cumparat o ferma in San Jose si a angajat echipe de muncitori care au lucrat zi de zi dupa planurile doamnei Winchester, pana cand aceasta a incetat din viata – zi de zi, timp de 38 de ani. Ei au realizat un conac enorm si excentric, cu 160 de camere, 40 de scari interioare (unele ducand… nicaieri), 1.257 de ferestre si 467 de usi (unele deschizandu-se catre pereti). Nu se stie sigur daca cladirea este bantuita, desi Sarah a fost convinsa ca asa era, si deseori vorbea cu stafiile.
Sursa: http://www.almeea.com
Fantomele din arhivele KGB
Ideea că sufletele celor morţi pot rămâne printre cei vii ca spirite fără trup a apărut din cele mai vechi timpuri. Basm sau realitate? Încă din veacul al XIX-lea, savanţii ruşi s-au străduit să dezlege acest mister. De fiecare dată, descoperirile lor au fost tăinuite, iar soarta celor ce au încercat să afle adevărul, pecetluită definitiv…
Tărâmul dintre viaţă şi moarte
În inima Moscovei, nu departe de Piaţa Roşie, se înalţă una dintre cele mai frumoase, dar poate şi cele mai enigmatice clădiri ale capitalei ruse – cea a Institutului de Asistenţă Medicală de Urgenţă din Moscova. În urmă cu două veacuri, în 1803, contele Nikolai Şeremetiev construia acest palat la rugămintea iubitei sale soţii, actriţa Praskovia Jemciugova. Frumoasa artistă visase într-o noapte că aici, în centrul străvechi al Ţaratului Rus, trebuie să ridice un adăpost pentru năpăstuiţii sorţii, pentru oamenii obidiţi, pentru invalizi, bătrâni şi pribegi. Din păcate, contesa Jemciugova nu a apucat niciodată să vadă palatul, căci a murit în chinurile facerii. Înnebunit de durerea pierderii soţiei, cât şi a fiului abia născut, contele Şeremetiev s-a sinucis la scurt timp după finalizarea măreţului proiect. Clădirea, care a devenit într-adevăr un centru de caritate pentru oamenii fără adăpost, a fost numită „monumentul dragostei şi al suferinţei umane”. Către azilul Şeremetievski se târau din toate colţurile Moscovei cei mai nefericiţi şi mai schilodiţi oameni. Aici erau aduşi muribunzii, dar şi victimele unor accidente cumplite, ca şi sinucigaşii care scăpaseră ca prin minune cu viaţă. Cât de multă durere şi suferinţă au văzut aceste ziduri în două sute de ani, cât de mulţi oameni şi-au dat aici ultima suflare! Mulţi dintre ei, hoinari în timpul vieţii, nu şi-au găsit liniştea nici după trecerea lor pe celălalt tărâm. Căci, se spune că sufletele lor rătăcesc între cele două lumi, cel al morţii şi cel al vieţii, bântuind vechiul palat al contelui Şeremetiev. Azilul Şeremetievski, azi, Institutul de Asistenţă Medicală de Urgenţă, fondat în 1923, poartă numele renumitului chirurg rus „Nicolai Sklifosovskii”. În prezent, este atât cel mai important centru medical de urgenţă din Rusia, cât şi cel mai dotat institut naţional pentru studierea afecţiunilor grave. Până şi cercetătorii institutului vorbesc despre faptul că imobilul continuă să fie locuit de umbrele năpăstuiţilor de odinioară. „De nenumărate ori, am avut senzaţia că sunt îndeaproape urmărită, că în spatele meu se află cineva. În timpul nopţii, din subsoluri se aud gemete, strigăte de durere. De multe ori, am auzit clar sunetul paşilor pe coridoarele pustii” – povestea în 1990, pentru o revistă de parapsihologie, Liudmila Baranova, cercetător al institutului. Deşi era medic neurochirurg, Liudmila Baranova studiase ani la rând fenomenul fantomelor. Asta, până când scrupuloşii agenţi KGB au fost informaţi cu privire la activitatea savantei şi studiile sale au fost cu desăvârşire interzise, sub ameninţarea cu închisoarea. Toate datele, fotografiile, mărturiile pe care le adunase în ani au fost îndosariate şi însemnate cu ştampila „Secret”. Nici până astăzi, când multe din dosarele arhivei KGB au fost desecretizate, Liudmila Baranova nu a reuşit să-şi obţină dosarele confiscate, care conţineau informaţii şi dovezi ce atestau existenţa fantomelor. La mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorul rus Alexandr Aksakov, cunoscut pentru inventarea cuvântului „telechinezie” (în parapsihologie, însuşirea cuiva de a mişca obiecte fără a le atinge), emitea ipoteza conform căreia fantomele sunt „oglindiri” ale creierului unui subiect aflat în stare de transă. Aksakov presupunea că spiritele sunt o reflectare a gândurilor unei persoane aflate în stare de hipnoză, că ele se pot materializa în planul real şi chiar capta fotografic. Savantul rus lansa această teorie tulburătoare, în urma studiului a zeci de fotografii în care erau surprinse pe peliculă fotografică „fantome”, în timpul unor şedinţe de hipnoză sau spiritism. De fapt, după cum susţinea cercetătorul, aceste „spirite” nu erau decât personaje făurite de mintea umană. Însuşi Aksakov fotografia, în 1869, o astfel de „fantomă”, în timpul unei şedinţe de spiritism, condusă de zoologul şi scriitorul rus Nikolai Wagner. „Spiritul” captat în chip de femeie tânără se afla chiar lângă mediumul care intrase în transă. Ulterior, analizând fotografia, scriitorul rus a recunoscut că fantoma din imagine era un personaj al unei nuvele pe care o scrisese cu ceva timp în urmă. Femeia din fotografie arăta exact aşa cum şi-o închipuise scriitorul, fiind în mod clar doar o reflexie a imaginaţiei sale. Singurul lucru pe care savantul nu l-a putut explica a fost cum de astfel de plăsmuiri ale minţii umane pot prinde contur şi pot fi imprimate pe hârtie fotografică. Pornind de la posibila explicaţie a cercetătorului, Liudmila Baranova a ajuns la propria sa teorie. În anii de studii, fotografiase zeci de oameni aflaţi în comă, între viaţă şi moarte. Deşi, cu ochiul liber, lângă trupul muribundului nu se mai putea zări nicio fiinţă umană, totuşi, aparatul foto surprindea imagini şocante: siluete translucide ce aveau exact înfăţişarea subiectului. Cu alte cuvinte, „spiritul” celui care încă nu decedase se afla lângă trupul său. „În momentul în care se produce moartea clinică sau când omul se zbate între viaţă şi moarte, se întâmplă fenomenul numit ieşire din corp. Această părăsire a trupului de către spirit este ultima «zvâcnire» a creierului care se stinge, moare, zvâcnire care este dată de ultimele impulsuri electrice. Toate fantomele pe care am reuşit să le captez fotografic au apărut din cauza stimulării electrice ale unor zone ale creierului, în imediata apropiere a morţii. Creierul uman produce în permanenţă impulsuri electrice, numite unde cerebrale, însă cele produse chiar înainte de moartea clinică au ca rezultat părăsirea pentru câteva momente a trupului de către spirit. Nu am reuşit totuşi să-mi explic cum de aceste spirite pot fi captate de către aparatele fotografice, însă nu şi de ochiul liber. Şi nici nu aş putea să explic cum poate reuşi un om să comunice cu aceste suflete. Nu ştiu dacă clădirea institutului este cu adevărat bântuită de spiritele celor morţi în urmă cu secole, însă, cu siguranţă, spiritele celor aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte pot fi surprinse”.
Sursa: http://www.formula-as.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
20. Tot adevărul despre dictatorul Nicolae Ceauşescu şi legăturile lui cu EXTRATEREŞTRII
De curând, s-a proferat o teoria ÎNFIORĂTOARE conform căreia ultimul dictator al României, Nicolae Ceauşescu le oferea extratereştrilor copii din orfelinatele-lagăr din perioada sa… Publicația mexicană Zolcalo Saltillo lansează un scenariu SF despre Nicolae Ceaușescu și legăturile lui cu ființe extraterestre. Potrivit acestei publicații, Ceaușescu trimitea copii nedoriți extratereștrilor pentru a efectua experimente. Nicolae Ceaușescu este una dintre personalitățile care stârnesc curiozitatea, iar perioada regimului comunist din România continuă să fie un subiect interesant atât pentru români cât și pentru occidentali. Decretul 770 a avut ca rezultat o creștere fără precedent a natalității, însă interzicerea avortului a avut și consecințe dramatice. Orfelinatele țării erau pline, iar în urma metodelor extreme folosite de femei pentru a-și induce avortul, mulți nou-născuți avea malformații la naștere. Publicația mexicană Zocalo scrie că bebelușii din orfelinate erau supuși unor experimentele secrete. Potrivit ziarului mexican, serviciile secrete din Statele Unite au descoperit că dictatorul comunist avea legături secrete cu pernojae misterioase extraterestre. „Fostul dictator al României, Nicolae Ceauşescu, a luat cu el în mormânt acest secret, însă studiile agenţilor secreţi americani au scos la iveală indicii solide că fostul lider comunist avea legături cu fiinţe misterioase, cel mai probabil creaturi provenite din spaţiul extraterestru. Același articol vorbește despre fascinația lui Ceaușescu pentru ființele extraterestre și interesul său crescut pentru a stabili legături cu extratereştrii. Având ca sursă un fost agent secret american, articolul menționează că Ceauşescu obişnuia să se vadă frecvent cu extratereştri cărora le dădea copiii din orfelinate pentru experimente. Primul contact cu extratereştrii a fost stabilit în 1977. În acel an, armata avea încă sub stăpânire o zona extinsă şi nepopulată din Carpaţi. Oricine încerca să se apropie de acele locuri era exterminat cu o împuşcătură în cap, doar dictatorul având voie să între în zona misterioasă, la bordul unei maşini de teren. Deşi militarii au observat prezenţa OZN-ului şi a creaturilor misterioase cu capete masive şi trupuri extrem de slabe îmbrăcate în costume argintii, nimeni nu a îndrăznit să comenteze sau să vorbească despre ceea ce a văzut acolo”, scriu jurnaliştii mexicani. Copiii ar fi fost preluaţi de fiinţele bizare şi supuse unor experimente despre care este posibil ca nimeni să nu afle vreodată, dar care explică parţial numărul mare de orfani cu dizabilităţi descoperiţi în orfelinatele din România la scurt timp după căderea comunismului, conchide ziarul mexican.
Sursa: www.evz.ro
„Nicolae Ceauşescu şi-a dus, cu el, secretul în mormânt, dar Serviciile Secrete ale SUA au dovezi puternice şi solide că el avea relaţii secrete cu personaje misterioase venite din spaţiu”, scrie Zocalo Saltillo. Povestea din publicaţia mexicană continuă în manieră ce pare mai degrabă amuzantă, uşor puerilă, descriind cum aveau loc întâlnirile de „Gradul Zero” între Ceauşescu şi fiinţele de pe alte planete, cărora fostul dictator român le-ar fi furnizat copiii din orfelinate pentru experimente în spaţiu, extratereştrii aducându-i înapoi, pe Pământ după ce ar fi făcut aceste experimente. Astfel, publicaţia mexicană detaliază că, la începutul anului 1977, când ar fi avut loc prima întânire a fostului dictator român cu extratareştrii, în Carpaţi a fost stabilită o „zonă interzisă” în care nu putea intra decât Ceauşescu. Militarii care păzeau zona ar fi observat însă prezenţa unor „fiinţe stranii, extrem de slabe, în costume argintii şi cu capete anormale”, precum şi OZN-uri perindându-se prin acel loc. Mai mult, unul dintre soldaţii care păzeau baza şi care ar fi reuşit să fugă în SUA, unde a devenit între timp cetăţean american, ar fi mărturisit că a asistat îm vremea aceea la „zeci de decolări şi aterizări de OZN-uri”. Se mai spune că Ceauşescu le-ar fi oferit extratereştrilor „sute de copii” pentru experimentele lor şi că aceia care au reuşit să supravieţuiască după moartea lui au povestit, unor americani care i-au salvat din orfelinate, despre ceea ce le făcuseră extratereştrii în Cosmos. S-ar fi aflat astfel că mulţi dintre ei înnebuniseră… Aceleaşi surse neidentificate din Serviciile Secrete spun că dictatorul român le-a oferit misterioşilor extratereştri „sute de copii” de la un orfelinat, pentru diferite experimente. Supravieţuitorii ar fi fost salvaţi, după moartea lui Ceauşescu, de o „brigadă de salvare” americană. Cei mai mulţi îşi pierduseră minţile, dar câţiva au reuşit să povestească despre chinurile la care i-au supus extratereştrii, în Cosmos. Publicaţia a mai scris şi că aşa s-ar fi putut explica de ce erau atât de mulţi copii cu handicapuri în orfelinatele din România în vremea dictaturii ceauşiste.
Sursa: http://www.rtv.net
––––––––––––––––––––––––––––––––
21. Evoluţia scrisului în istoria omenirii
Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere, primele apărute în epoca bronzului (sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul că adevărata scriere a limbii (nu doar a numerelor) a fost inventată în mod independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. Doisprezece scrieri mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din Mexic. În unele cazuri cercetătorii civilizațiilor antice consideră scrierea drept elementul de diferențiere între „oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc „satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc schimburi de informații scrise, în timp ce „orașul” este așezarea în care este folosită scrierea pentru schimburi de informații și pentru înregistrarea acestora.
Protoscrierea
O istorie a scrisului poate începe cu cele mai vechi mijloace de comunicare vizuală care s-au păstrat: reprezentările picturale din paleolitic care, cu trecerea timpului, au evoluat în „protoscriere”. Funcția acestor „ornamentații” nu era în primul rând comunicarea ci exprimarea, tocmai de aceea se vorbește de o „artă preistorică”. Cu toate acestea, aceste reprezentări picturale constituie baza documentară pe care se construiește, chiar dacă și ipotetic, istoria primului mijloc de comunicare: vorbirea. Principala ocupație a omului în acea perioadă era vânătoarea, prin urmare reprezentările acestuia erau de obicei animale. Pe baza cunoștințelor asupra datei de dispariție a unor specii sau asupra schimbării totale a habitatului altor specii s-a putut determina că toate ciclurile de picturi preistorice cunoscute datează din ultima perioadă a paleoliticului superior, acum 30.000 – 10.000 de ani, când deja apăruse homo sapiens. Pentru a picta se foloseau, în afara degetelor, peneluri primitive din fibre vegetale sau cărbuni de lemn. Se mai foloseau unele materiale moi care puteau absorbi culoarea, ca de exemplu păr de animale sau mușchi vegetal. Ca substanțe colorante se utiliza ocrul cu toate nuanțele sale, de la galben la brun auriu și cărbunele de lemn; verdele și albastrul nefiind cunoscute. Cel puțin în zona europeană, la gravuri se folosea un cuțit special din silex. Nu se știe exact de ce omul a început să reproducă elemente din jurul său. Se consideră că omul atribuia acestor reprezentări de animale o valoare magică care să-l favorizeze în timpul vânătorii. Deoarece unele reprezentări se găsesc în locuri mai puțin accesibile, se consideră că acestea nu aveau doar o funcție simplu decorativă. Primele sisteme de scriere apărute la începutul epocii bronzului nu au reprezentat o invenție bruscă. Mai degrabă, ele s-au dezvoltat pe baza unor tradiții mai vechi ce constau din diferite sisteme de simboluri care nu pot fi clasificate ca scrieri proprii deși au multe caracteristici izbitor de asemănătoare cu scrierea. Aceste sisteme pot fi descrise ca fiind „protoscriere”. Aceste sisteme folosesc simboluri ideografice și/sau primele simboluri mnemonice pentru a transmite informații încă au fost, probabil, lipsite de conținut lingvistic direct. Aceste sisteme au apărut în perioada neoliticului timpuriu, încă din mileniul al VII-lea î.Hr..
Apariția alfabetului
În zona mediteraneană evoluția formelor de scriere a atins punctul final prin apariția unui sistem alfabetic: adică un sistem care conține o listă de 20-30 de litere care indică cele mai simple sunete în care se poate descompune o limbă și care permit scrierea acestei limbi. După cum reiese din informațiile de mai sus, omul a început să scrie prin metodele cele mai complicate (pictografic, silabic, ideografic) și, prin încercări succesive, a ajuns să inventeze cel mai simplu sistem – cel alfabetic. Nu se cunoaște exact cine sunt autorii acestei invenții și nici locul. Sunt cercetători care consideră că primele forme de litere au derivat din scrierea egipteană. Limba egipteană avea semne alfabetice dar egiptenii nu au realizat niciodată importanța lor, altfel ar fi abandonat de mult sistemul hieroglific folosit de-a lungul întregii civilizații faraonice. Alți cercetători au considerat ca fiind încercări de alfabetizare inscripțiile nedescifrate descoperite în Sinai și Palestina (așa zisele inscripții proto-sinaitice și proto-caneene). La jumătatea mileniului al II-lea î.Hr. în regiunea siriano-palestiniană sunt prezente două forme de alfabet: cel cuneiform din Ugarit și cel linear fenician. În anii 1920, la Ugarit, Siria, s-au găsit numeroase tăblițe de argilă, unele cu o formă de scriere cuneiformă cunoscută, altele cu o scriere diferită de orice formă de scriere cuneiformă, având o structură alfabetică de treizeci de litere. Tăblițele au fost datate ca fiind din secolul al XV-lea î.Hr. sau din 1300 î.Hr.. Alfabetul ugaritic a fost folosit de limbi foarte diferite, dar distrugerea civilizației ugaritice în secolul următor și lipsa argilei în Palestina au dus la dispariția rapidă a acestei scrieri.
––––––––––––––––––––––––––––––––
22. Top 10 al celor mai cumplite dezastre naturale din istorie
In repetate randuri, istoria ne-a demonstrat ca omul este extrem de capabil si inventiv, atunci cand vine vorba de distrugere. Nu luam in calcul motivele lui, ci numai puterea de care dispune in acest sens. Este vorba despre o forta apreciabila, care atunci cand este descatusata poate face prapad. Cu toate acestea, natura se ambitioneaza uneori sa ne demonstreze ca nu este numai o forta creatoare, fascinanta si docila, pe care o putem exploata dupa bunul plac. Nu. Natura poate distruge si, ironic, o poate face cu o eficienta mult superioara mijloacelor umane. Dezastrele naturale sunt rare, dar atunci cand se intampla, suplinesc cu succes potentialul distructiv al razboaielor, facand pagube colosale atat in randul vietilor omenesti, cat si de ordin material. Iata cateva astfel de demonstratii de forta din istoria relativ recenta.
10. Inundatia din Zhumadian, Provincia Henan, China – 7 august 1975
Regiunea administrativa Zhumadian din provincia chineza Henan gazduia inainte de 1975 barajul Banqiao. Acesta a fost cladit la inceputul anilor 1950 pe raul „Ru”, un afluent al Fluviului Galben. Scopul proiectului: reglarea inundatiilor din regiune. Dupa terminarea constructiei barajului, apar fisuri in dig si la ecluza, care sunt rapid remediate cu ajutorul inginerilor sovietici. Inca din acel moment, Chen Xing, hidrolog chinez de renume, critica metodele de construire a barajului si se declara sceptic cu privire la rezistenta acestuia. Propunerile sale nu au fost acceptate de regimul comunist nici dupa ce, in 1961, interventia sa este necesara in urma ivirii unor probleme la sistemul barajului. La data de 7 august 1975, un taifun puternic loveste Banqiao, involburand apele, in fata carora ecluzele cedeaza. In dimineata zilei de 8 august 1975, digul barajului mic Shimantan se rupe, fapt care atrage dupa sine fracturarea in cascada a altor 62 de baraje. Acest efect de domino al prabusirii digurilor determina formarea unui val care se deplaseaza in aval cu o viteza 50 km/h, inundand regiunea de ses din imprejurimi. Sunt astfel inecate cinci districte si o serie de localitati din afara acestora, suprafete insumand mii de kilometri patrati. Circulatia, comunicatiile si actiunile de salvare erau complet paralizate. Dupa noua zile izbucneste in randurile celor incercuiti de apa epidemia si foametea, care duc la o decimare populatiei din regiune. Dezastrul a provocat moartea a 230.000 persoane.
9. Cutremurul din Haiyuan, China – 16 decembrie 1920
Cutremurul consumat la 16 decembrie 1920 in China a avut epicentrul in districtul Haiyuan din Ningxia. Datorita faptului ca Ningxia era o parte din Gansu atunci cand s-a intamplat dezastrul, acesta mai este cunoscut si ca “seismul Gansu”. Catastrofa a inregistrat o magnitudine de 7,8 grade pe scara Richter, fiind urmata timp de trei ani de replici seismice. Cutremurul Gansu a provocat distrugeri totale in teritoriul Lijunbu-Haiyuan-Ganyanchi, ucigand peste 240.000 de persoane. O alunecare de teren a ingropat la propriu satul Sujiahe din Xiji. Aproape toate cladirile s-au prabusit in orasele Longde si Huining. Alte cinci mari orase au fost afectate serios, cutremurul fiind resimtit de la Marea Galbena pana la provincia Qinghai (actualul Tsinghai) si din centrul Mongoliei pana in provincia Sichuan. Unele rauri au fost stavilite, iar altora li s-a schimbat cursul, in timp ce valuri ale cutremurului au putut fi observate in doua lacuri si trei fiorduri din vestul Norvegiei.
8. Cutremurul din Tangshan, China – 28 iulie 1976
In data de 28 iulie 1976, la ora 3:42 a.m., un cutremur cu magnitudinea de 8 grade pe scara Richter a lovit orasul Tangshan, aflat in nord-estul Chinei. Cutremurul extrem de puternic s-a manifestat intr-o zona cu totul neasteptata, transformand in ruina orasul Tangshan si provocandmoartea a peste 242.000 de locuitori. Atunci cand a inceput seismul, peste un milion de chinezi din Tangshan dormeau, inconstienti de dezastrul ce urma sa se abata asuprea lor. Pe masura ce pamantul a inceput sa se cutremure, numai cativa oameni au avut sansa de a se trezi si de a se putea adaposti sub o masa sau in cadrul usilor. Cei mai multi nu au avut timpul necesar unor asemenea masuri. Totul a durat intre 14 si 16 secunde, suficient pentru colosalul cutremur sa ingroape un oras si sa ucida aproape un sfert de milion de oameni.
7. Valul Tsunami din Oceanul Indian – 26 decembrie 2004
Cutremurul care a avut loc la data de 26 decembrie 2004 in Oceanul Indian, a fost un seism submarin, al carui epicentru s-a aflat chiar in apropierea coastei nordice a insulei indoneziene Sumatra. Cutremurul a avut o magnitudine de 9.3 grade pe scara Richter si a provocat o serie de valuri tsunami, care au afectat regiunile de coasta din opt tari asiatice, cauzand moartea confirmata a 229.866 de persoane, dar suspectata in cazul a peste 300.000. Peste un milion de gospodarii si case au fost maturate de valurile uriase, iar autoritatile se tem in continuare de izbucnirea unor epidemii aparute din cauza contaminarii apei, care ar putea dubla numarul de victime. Data fiind rata mare de natalitate din tarile afectate, aproape o treime din victimele tsunamiului din 2004 au fost copii. Seria de valuri inalte de pana la 30 metri a transformat mai bine de 4 milioane de localnici ai zonelor afectate, in sinistrati. Cutremurul a avut cea mai lunga durata inregistrata vreodata, intre 8.3 si 10 minunte. A determinat devierea intregii planete cu un centimetru de la axa sa fireasca si a declansat o replica tocmai in tinuturile Alaskai.
6. Cutremurul din Anitoch, Turcia – 20 mai 526
In data de 20 mai 526, orasul turcesc Anitoch, un important punct comercial al cunoscutului “Drum al Matasii” a fost aproape sters de pe fata Pamantului, in urma unui cutremur devastator. Nu exista o documentatie prea vasta care sa vorbeasca despre acest eveniment, dar se estimeaza ca seismul a ucis peste 250.000 de oameni in asezarea care reprezenta pe atunci Usa Comerciala a Europei.
5. Ciclonul tropical din Haiphong, Vietnam – 1881
Este vorba despre unul dintre cele mai catastrofale dezastre naturale din istorie. Ciclonul a lovit Golful Tonkin in anul 1881, dand nastere unor fluxuri de apa care au inundat orasul Haiphong, aflat in nord-estul Vietnamului. Acestea au provocat distrugeri uriase si au condus la moartea a aproximativ 300.000 de locuitori. Amplasat pe un mal al Raului Rosu, orasul portuar Haiphong se invecineaza cu marea printr-un canal de acces, care, pe durata furtunii, a amplificat extinderea inundatiei si distrugerea. Desi furtuna a provocat direct moartea a 300.000 de oameni, se considera ca destui au murit ulterior din cauza bolilor si a foametei. Categoria si forta exacte ale ciclonului nu sunt cunoscute.
4. Ciclonul din Bhola, Bangladesh – 13 noiembrie 1970
Ciclonul Bhola, a fost un taifun tropical devastator, care a lovit Pakistanul de Est (in prezent Bangladesh) si Bengalul de Vest din India, in data de 13 noiembrie 1970. A fost cel mai distrugator ciclon tropical inregistrat vreodata si unul dintre cele mai mortale dezastre naturale ale timpurilor moderne. Pana la 500.000 de persoane si-au pierdut vietile in timpul furtunii, in principal din cauza valurilor care au inundat insulele din delta raului Gange. Ciclonul Bhola a fost cel de-al saselea si cel mai puternic din sezonul ciclonic al anului 1970, in Oceanul Indian de Nord, atingand o forta echivalenta cu cea a unui uragan de Categoria 3. Ciclonul s-a format desupra golfului central bengalez la 8 noiembrie si a calatorit spre nord, intensificandu-se in tot acest timp. Si-a atins apogeul cu vanturi de 185 km/h la 12 noiembrie 1970, aterizand chiar in acea noapte pe coasta Pakistanului de Est. Furtuna a devastat multe dintre insulele de coasta, anihiland sate si distrugand culturile agricole din regiune. Cel mai rau afectat a fost subdistrictul Thana, din Tazumuddin, unde peste 45% din populatia de 167.000 de persoane de aici a fost decimata de furtuna.
3. Cutremurul din Shaanxi, China – 23 ianuarie 1556
Cutremurul Jiajing, petrecut in 1556 in Shaanxi, China, este seismul cu cea mai mare rata de morti inregistrata vreodata, detinand un record sumbru de 830.000 de persoane ucise. A inceput in dimineata zilei de 23 ianuarie. Mai mult de 97 de districte din povinciile Shaanxi, Shanxi, Henan, Gansu, Hebei, Shandong, Hubei, Hunan, Jiangsu si Anhui au fost afectate. O suprafata cu o raza de 840 kilometri a fost devastata, iar in unele zone 60% din populatie a fost ucisa. La acea data, majoritatea oamenilor acelor locuri traiau in yaodonguri, pesteri artificiale sapate in stancile de loess (roca sedimentara), dintre care multe s-au prabusit in timpul calamitatii, cu mari pierderi de vieti. Epicentrul cutremurului din Shaanxi a fost in Valea Raului Wei din provincia Shaanxi, aproape de Huaxian, Weinan si Huayin. In Huaxiam, fiecare cladire si camin au fost demolate, ucigand mai mult de jumatate din rezidentii acestui oras. In unele locuri, crevase de 20 metri adancime s-au deschis in sol. Distrugerea si moartea erau pretutindeni, afectand locuri aflate la 500 kilometri de epicentru. Cutremurul a declasant si alunacari de teren, care au contribuit la decesul masiv.
2. Revarsarea Raului Galben, China – sept.-oct. 1887
Raul Galben (Huang He) din China este predispus revarsarii, din pricina teritoriului neted si intins aflat de o parte si de cealalta a sa. Inundatiile provocate in 1887 de Raul Galben au devastat aceasta zona, omorand intre 900.000 si 2.000.000 oameni. Potopul din acel an a reprezentat unul dintre cele mai groaznice catastrofe din istoria cunoscuta. Timp de secole, fermierii care au locuit in apropierea Raului Galben au construit diguri pentru a retine apele umflate din cauza aluviunilor acumulate pe fundul raului. In anul 1887, patul aflat in crestere al acestuia, coroborat cu mai multe zile de ploaie torentiala, au venit de hac digurilor, provocand o indundatie masiva. Se crede ca apele Raului Galben au patruns mai ales prin digurile din Huayankou, aproape de orasul Zhengzou din provincia Henan. Din pricina campiilor joase din zona, potopul s-a propagat foarte rapid prin tot nordul Chinei, acoperind o suprafata estimata la 80.000 kilometri patrati si distrugand centre agricole si comerciale. In urma inundatiei, doua milioane de persoane au ramas pe drumuri. Pandemiile si lipsurile ulterioare nenorocirii se crede ca au curmat tot atatea vieti pe cat a facut-o evenimentul in sine. A fost una dintre cele mai teribile inundatii din istorie, care avea sa fie insa detronata la scurt timp de un nou cataclism asemanator.
1. Inundatiile din China – iulie-noiembrie 1931
Seria de inundatii care a avut loc in China Centrala in anul 1931, pe perioada decadei Nanjing, este considerata, la modul general, cel mai devastator cataclism natural despre care au existat vreodata date si cu siguranta cel mai important dezastru al secolului XX. Pierderile umane din urma inundatiilor din 1931 au fost estimate intre 3.7 si 4 milioane de victime. Intre anii 1928 si 1930, o seceta teribila a precedat potopul. Conform unor atestari, o vreme anormala a inceput in centrul Chinei in iarna lui 1930. Ninsorile masive din iarna au fost urmate de dezghetul primaverii, care a venit cu ploi abundente ce au ridicat si mai mult nivelul Raului Galben. Ploaia s-a intetit in iulie si august 1931. Numai in iulie au lovit sapte cicloane. Acest lucru a determinat inundatii uriase ca urmare a umflarii raurilor Galben, Yangtze si Huai. Raul Galben, al carui nivel a crescut pana la 30 de metri, a ucis intre unul si doua milioane de oameni, inundand 87 km patrati si lasand 80 milioane de oameni fara case. Yangtze a ucis 145.000 de persoane si a afectat 28.5 milioane. In final, Huai, al carui nivel a crescut cu 16 metri, a ucis mai mult de 200.000 de oameni.
––––––––––––––––––––––––––––––––
23. Biblicul Potop al lui Noe a inceput in… Marea Neagra!
Ultima descoperire plaseaza, se pare, debutul Noului Testament mulct mai aproape de tara noastra, de fapt chiar pe teritoriul… maritime al Romaniei. Dar despre ce este vorba mai exact? Despre Potopul Lui Noe, calamitatea naturala biblica, care a izbucnit, se pare, din Marea Neagra! A existat pana recent, in randul comunitatilor stiintifice, presupunerea ca o inundatie de proportii catastrofale a inecat tarmurile Marii Negre cu 9.500 de ani in urma, in ceea ce a fost considerat “Potopul lui Noe”. Un nou studiu, efectuat de un roman, ilustreaza insa o noua perspectiva asupra chestiunii. “Sunt de parere ca nu a existat o inundatie colosala”, sustine Liviu Giosan, geolog al Institutului Oceanografic Woods din Cape Cod, Massachusetts, si coordonator al ultimelor cercetari in zona. Marea Neagra ar fi fost candva un lac de apa dulce, inconjurat de campuri fertile. Dar cu aproximativ 9.500 de ani in urma, nivelurile marilor s-au ridicat pe masura ce climatul s-a incalzit iar apa sarata din Marea Mediterana s-a revarsat peste Marea Neagra de astazi. Registrele fosile arata in mod clar o salinizare masiva a apei dulci in acea perioada. Daca acest lucru s-a intamplat insa gradual sau subit, este un aspect pe marginea caruia cercetatori inca dezbat. Liviu Giosan si colegii sai au abordat insa problema intr-o maniera noua, diferita de cea a geologului William Ryan, care a analizat pentru prima oara cu mijloace competente istoria potopului, in anii ’90. In loc sa analizeze subacvatic, asa cum s-a intamplat in timpul studiilor anterioare, echipa romanului a forat o groapa adanca de 42 metri in Delta Dunarii. Analizand straturile sedimentare dar si cochiliile inchise ale unor scoici prezervate in sol, grupul de cercetare a stabilit ca nivelul Marii Negre era cu 30 metri mai scazut decat astazi in momentul inundatiei si nu cu 80 metri, asa cum s-a stabilit initial. Acest lucru sugereaza o proportie mult redusa a inundatiei de atunci. Concluzia este contestata de fostii oameni de stiinta care au incercat sa stabileasca existenta si proportiile potopului. Liviu Giosan spera insa intr-o unire de forte si o cercetare si mai amanuntita a chestiunii, de catre ambele tabere, ale caror rezultate vor duce la raspunsul intrebarii celei mai importante: cum a influentat clima in trecut existenta oamenilor si, pe baza acestui lucru, cum va evolua ea in viitor?
Sursa: Discovery
Efectele Potopului
Inundatia la scara planetara, despre care se crede ca ar fi sta la originea legendelor despre potop, face obiectul unor noi ipoteze propuse de cercetatorii britanici de la Universitatea din Exeter si de cei australieni de la Universitatea din Wollongong. Noi studii au aratat ca, in urma cu 8000 de ani, topirea calotei polare care acoperea continentul nord-american a provocat o crestere catastrofala (cu aprox. 1,4 metri) a nivelului apelor oceanice, a dus la inundarea Marii Negre (peste digul natural care se ridica in dreptul stramtorii Bosfor) si a produs schimbari sociale considerabile in Europa. Tot mai multi oameni de stiinta cred astazi ca acest eveniment a dat nastere legendelor despre un potop universal, prezente in mitologiile a numeroase culturi. Cercetarile arheologice au aratat ca, in aceeasi perioada, a avut loc o brusca expansiune a agriculturii si a olaritului, marcand sfarsitul perioadei mezolitice, in care oamenii inca traiau ca vanatori-culegatori, si inceputul perioadei neolitice. Cu ajutorul unor reconstituiri pe computer, cercetatorii au calculat ca, in jurul Mediteranei si al Marii Negre, 73.000 de kilometri patrati de uscat au fost inundati, in 34 de ani, determinand deplasarea spre interior a 145.000 de oameni. Conform dovezilor arheologice, comunitatile din sud-estul Europei practicau deja agricultura si olaritul, inca dinainte de potop. Pierderea pamanturilor de pe coasta i-a determinat pe oameni sa migreze spre vest, raspandind astfel tehnicile agricole si cele de fabricare a vaselor de ceramica in comunitatile locuite de vanatori-culegatori.
Sursa: Daily
Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria
Povestea lui Noe si a Marelui Potop se regaseste in toate marile culturi si civilizatii ale lumii. Osciland intre mit si adevar, considerata de unii pura fictiune, in vreme ce credinciosi ferventi au imbratisat-o neconditionat, povestea unei supravietuiri miraculoase a infierbantat nu numai mintile populatiilor, ci si a omenilor de stiinta. Urmarea nu este greu de banuit. Cercetatori din diverse domenii ale stiintei s-au transformat in exploratori si aventurieri, dedicandu-si intreg timpul identificarii urmelor potopului preistoric si dezlegarii unei istorii care ne-a parvenit plina de contradictii. Numeroase ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantelecataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7500 de ani. Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti. Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu. Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata. Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuita? Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice. In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de rauri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din Neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari. In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimeiglaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor. Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand campiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oameni, specii de plante si de animale. Cei care au fost martorii acesteicatastrofe au crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop. Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat ca forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an. Teoria celor doi cercetatori a parut perfect plauzibila unei echipe internationale de cercetatori, specializati in diferite domenii. Condusi de Robert Duane “Bob” Ballard, celebrul oceanograf si specialist in arheologie marina, si ajutati de mijloace moderne de cercetare si masurare, acestia au pornit in explorarea adancurilor Marii Negre pentru a cauta dovezi puternice care sa vina in sustinerea acestei teorii. In vara anului 1999, Ballard si colegii sai au pornit in cautarea campiilor odata fertile si mangaiate de soare. Mergand pe ideea ca nivelul apei a crescut cu peste 150 metri in timpul revarsarii, echipa a incercat sa identifice ceea ce ar fi trebuit sa fie linia de coasta a vechiului lac. Cu ajutorul unui sonarperformant acestia au reusit sa localizeze o suprafata aflata la 37 de kilometri de actuala coasta a marii. Adiacent acestei intinderi se afla bazinul fosului lac, iar la o oarecare departare se afla dune de nisip care modeleaza forma initiala a coastei. Imaginile captate cu ajutorul sonarului au fost primele dovezi ale existentei unei acumulari de apa anterioare marii, insa cercetatorilor le mai lipseau cateva piese ale puzzle-ului. Sonarului i-au urmat scufundarile, cele care au adus la suprafata mostre de sedimente si organisme marine fosilizate. Desi analiza acestora a durat ceva timp, se pare ca rezultatele au meritat asteptate. In noiembrie 1999, Ballard a dat publicitatii rezultatele. Au fost analizate noua specii diferite de moluste, dintre care sapte erau specifice mediului de apa sarata, si a caror vechime a fost aproximata la 6 800 de ani vechime. In schimb, celelalte doua exemplare s-au dovedit a fi specii de apa dulce, extincte in prezent, care au populat adancimile lacurilor in urma cu 7 460 pana la 15 500 de ani. Descoperirea lor este o dovada a faptului ca apa trebuie sa fi fost dulce cu pana la 7 460 de ani in urma, oferind inca o dovada asupra modului in care s-a format Marea Neagra. Ultimele descoperiri au fost de natura sa lumineze trecutul “uscat” al bazinului Marii Negre, insa cercetatorii au simtit nevoia sa treaca rapid la urmatoarea intrebare: “Ce s-a intamplat cu oamenii aflati aici?”. In toamna anului 2000, au inceput cautarile unor posibile asezari umane. La scurt timp dupa aceea au fost gasite unelte care s-au dovedit a fi artefacte importante, insa pentru Ballard, dovada suprema insemna gasirea unor ramasite ale adaposturilor umane. Dupa cautari asidue si vizualizarea atenta a zeci de kilometri patrati care ar fi putut ascunde secrete, eforturile cercetatorilor pareau ca vor fi in sfarsit rasplatite. Locul care urma sa se numeasca “Site 82”, se afla la 95 de metri adancime si reprezinta o structura facuta de mana omeneasca. Cercetatorii au reusit sa obtina imagini detaliate ale sitului cu ajutorul unui aparat numit “Micul Hercule”. Ceea ce au putut observa erau imagini ale unor grinzi de lemn, bucati de ceramica si unelte din piatra. Insa la o datare ulterioara cu radiocarbon s-a dovedit ca lemnul era prea tanar pentru a face parte din structura unor asezari din urma cu 7500 de ani. In schimb, probele de sedimente colectate din sit au revelat faptul ca fundatiile sunt facute dintr-un tip de piatra popular in cadrul asezarilor neolitice din regiune. Pana in prezent, oamenii de stiinta nu pot afirma cu precizie daca situl 82 este unul neolitic, intemeiat inainte de revarsare, insa posibilitatea ca lucrurile sa fi stat asa exista. Numai cercetarile viitoare vor putea confirma sau infirma acest fapt. Adancimile reci si sarace in oxigen ale Marii Negre au facut ca aceasta particularitate sa se transforme intr-un adevarat noroc pentruarheologi si oameni de stiinta, deoarece are capacitatea de a conserva dovezi care au supravietuit timp de sapte milenii, dovezi care ar fi fost pierdute oriunde altundeva. Credinciosii nu au nevoie de o dovada a existentei potopului lui Noe, in vreme ce dovezile existentei acestui eveniment in istorie nu constituie implicit si o dovada a existentei lui Dumnezeu. Desi in urma expeditiei lui Ballard nu a fost complet lamurit aspectul martorilor puternicelor revarsari de ape, uneltele si alte artefacte sunt ramasite care vorbesc despre istoria omenirii. Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”. Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global. Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul. Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa. Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unuizeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza. Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte. Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local. Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”. Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan. Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent. Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarce totul ar fi fost distrus. Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit sa zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.
Sursa: http://www.descopera.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
24. Terra se întoarce împotriva oamenilor…
Peste 2,5 milioane de oameni au fost ucisi in dezastrele naturale care au avut loc in ultimii 48 de ani, asta si ca o reactie a planetei la schimbarile climatice din aceasta perioada, se arata intr-un studiu citat in editia online a publicatiei ruse Pravda. „Numarul dezastrelor naturale a crescut de cel putin patru ori, comparativ cu perioada de dinainte de 1970, si asta in timp ce distrugerile provocate in mod artificial au crescut de peste sapte ori, raportat la aceeasi perioada”, declara Rob Vos, directorul Development Policy and Analysis Division of the Department of Economic and Social Affairs (DESA) din Statele Unite. Raportul DESA, prezentat recent in cadrul unei conferinte ONU, nu specifica si cauzele care au dus la intensificarea fenomenelor naturale extreme. Autorii studiului lasa, insa, de inteles ca aceasta crestere alarmanta nu este straina de incalzirea globala si de schimbarile climatice din ultimele decenii. „Consecintele acestor dezastre devin din ce in ce mai distructive si tot mai multe tari se vad neputincioase in fata naturii dezlantuite. Credem este este imperios necesara crearea unei fundatii, cu un buget de circa 4-5 miliarde de dolari, care sa ajute victimele dezastrelor naturale, dintre care cele mai multe sunt din tarile in curs de dezvoltare”, subliniaza acelasi Vos. Intr-un fel e drept oarecum bizar, dar nu neaparat neadevarat, este destul de probabil ca aceasta intoarcere a Terrei impotriva oamenilor, daca nu cumva sa se produca din cauza lor, macar sa aiba ceva in comun cu cele mai sinistre locuri d epe aceasta planeta, fapt pentru care publicam in continuare
Topul celor mai sinistre zece locuri de pe Terra
Fara indoiala, oamenii sunt niste creaturi fascinante, plamadite din ratiune, suflet si materie, capabile de savarsirea unora dintre cele mai remarcabile frumuseti. Nenumarate exemple prezente in intreagalume certifica incontestabil potentialul creator de bine al umanitatii. Aceasta dimensiune admirabila nu pare insa a exclude deprinderile aflate la antipodul sau, aceleasi creaturi “divine” virand cu lejeritate si spre grotesc, pe care il modeleaza cu o maiestrie similara. Iata cateva exemple ale unora dintre cele mai sinistre locuri de pe Pamant, atent conturate de sumbrul geniu omenesc.
10. Muzeul de Istorie Medicala Mütter
A fost fondat in anul 1858, in orasul Philadelphia din statul american Pennsylvania, de catre mediculThomas Dent Mütter, pentru a-i initia pe studentii scolilor de medicina in tainele anatomiei umanesi ale anomaliilor pe care aceasta le poate manifesta. Muzeul este unul al patologiei, al vechilor instrumente medicale si al exponatelor biologice. Institutia este cunoscuta mai ales pentru vasta sacolectie de cranii, dar prezinta si numeroase elemente biologice unice. Intre acestea, cadavrul uneifemei transformata in lesie in pamantul in care a fost ingropata, gemenii siamezi ce impart acelasi ficat sau acelasi craniu, scheletul unui copil cu doua capete si multe alte exponate hidoase.
9. Laguna Truk
O mare parte din fosta flota aviatica japoneza zace in prezent in adancurile Lagunei Truk, din Micronezia, aflata in oceanul Pacific, la sud-est de Arhipelagul Hawaii. Fundul acestei lagune, pe careJacques Yves Cousteau a explorat-o in 1971, este acoperit aproape in intregime de epave ale vaselor de razboi scufundate in anul 1944, la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Laguna a devenit o mare atractie pentru scafandri, desi multi se tem de posibila influenta nefasta a spiritelor echipajelor care nu si-au parasit niciodata posturile de lupta. Recifuri de corali au crescut in jurul distrugatoarelor si al aeronavelor, insa multi scufundatori nu se mai intorc la suprafata din aventurarile lor subacvatice intreprinse pentru explorarea acestora.
8. Piata de vrajitorie din Sonora, Mexic
Vrajitoarele din Sonora sed ca niste stranii statui de piatra si asteapta rabdator in micile lor dughene din piateta mexicana, vesnic inconjurate de un aer sumbru. Atunci cand nu mediteaza taciturn, isi promoveaza cu pricepere marfa si harul, fagaduindu-le clientilor entuziasti si creduli ca ii pot scapa de saracie sau de infidelitatea partenerilor de viata pentru numai 10 dolari. Piata este zilnic deschisa pentru pelerinii din Mexic, dar si pentru turistii straini, care vin in Sonora special pentru a afla mici amanunte referiatoare la viitorul lor. Oricine poate cumpara de aici statuete blestemate,potiuni misteroase, sange de reptila sau pasari-colibri mumificate pentru a-si stimula norocul.
7. Insula Pastelui, Chile
Insula Pastelui reprezinta unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pamant. Desi se afla in Oceanul Pacific, la 4.200 de kilometri departare de statul sud-american Chile, este considerata teritoriu al acestuia. Insula este cel mai bine cunoscuta pentru Moai, statuile sale uriase sculptate in piatra, cu un aspect misterios si cu priviri indreptate simbolic spre cer, spre ocean sau spre anumite obiective de pe insula. Nimeni nu stie cu exactitate cine le sunt autorii, care a fost soarta lor si pentru ce au sculptat masivele statui. Niciun locuitor al insulei nu poseda cunoasterea artei prelucrarii lor si nimeni nu poate explica felul in care a fost posibila crearea acestor colosi din piatra inalti de pana la 20 metri si grei de pana la 90 tone. Mai mult de atat, ulterior sculptarii statuilor in apropierea carierei de unde erau extrasi monolitii, uriasele corpuri erau transportate pe distante de pana la 20 de kilometri de la sursa, lucru de nerealizat astazi.
6. Mlastina Manchac, Louisiana
Mlastina Manchac, situata in statul american Louisiana, in apropierea orasului New Orleanes, mai este cunoscuta si sub denumirea de “mlastina fantomelor”. In imprejurimi circula convingerea conform careia aceasta mlastina sinistra a fost blestemata de o adepta de rang inalt a cultului voodoo, la inceputul anilor ’20 ai secolului trecut, atunci cand localnicii au intemnitat-o, sub acuzatia de vrajitorie. Trei mici sate aflate in apropierea mlastinii au fost rase de pe fata pamantului in urma unui uragan ce a maturat totul in cale la scurt timp dupa presupusul descantec al femeii. In prezent, locul este izolat, are un aspect sinistru si prezinta o incarcatura stranie pentru toti cei care il viziteaza.
5. Catacombele Parisului
Catacombele Parisului sau Catacombes de Paris resprezinta un faimos osuar subteran, amplasat sub capitala Frantei. Peretii lungilor coridoare subpamantene sunt intesati de cranii si oase. Aerul este extrem de uscat si transporta o usoara “aroma” de descompunere. Abia atunci cand patrunzi in catacombele de sub Paris, incepi sa intelegi de ce autori de renume mondial, precumVictor Hugo si Anne Rice, au tratat in celebrele lor romane subiectul acestor temnite. Galeriile de oase structurate pe trei nivele se intind pe o distanta de aproximativ 187 de kilometri pe dedesubtul intregului oras, dar numai o mica parte este disponibila spre vizitare publicului larg. Se spune chiar ca legendara politie subtera patruleaza aceste catacombe, desi legiunile de zombie si vampiri par a fi mai potrivite decorului.
4. Casa Winchester din San Jose, California
Misterioasa casa Winchester este atat o constructie colosala, cat si caminul mai multor mituri si controverse. Se pare ca o ghicitoare i-a spus candva lui Sarah Winchester, mostenitoarea unei companii producatoare de arme, ca va fi bantuita de fantome pentru tot restul vietii sale, asa incat va trebui sa plece din localitatea natala Connecticut si sa calatoreasca spre vest, unde va avea sa construiasca o casa foarte mare, a carei ridicare sa dureze pe toata durata vietii femeii. Construirea casei a inceput in San Jose in anul 1884 si nu a incetat timp de 38 de ani, atat cat Sarah a mai trait. In prezent, cladirea este locuita de fantome ale nebuniei ei: scari care duc spre tavane, usi in mijlocul peretilor, candelabre uriase si carlige infipte in grinzi. Din pricina decorului sumbru, chiar si cei sceptici cu privire la fenomenul poltergeist, sustin ca au auzit sau au vazut lucruri ciudate in timpul vizitelor facute in casa Winchester.
3. Domeniul lui Mary King, Edinburgh
Este vorba despre cateva strazi cu trecut sumbru, ascunse in Vechiul Oras medieval al Edinburghului, din Scotia. Acest loc, unde victime ale ciumei au fost lasate sa moara in secolul al XVII-lea, este cunoscut pentru pronuntatul fenomen poltergeist care se manifesta in limitela teritoriului sau. Turistii care viziteaza bizara locatie sustin ca o entitate invizibila ii atinge in mod sesizabil. Localnicii cunosc bine fenomenul si sustin ca vinovata de acesta se face fantoma unei fete pe nume Annie, ai carei parinti au plecat din oras in anul 1645, lasand-o prada ciumei. O mare cladire a fost construita pe “Domeniul lui Mary King” cu o suta de ani mai tarziu, iar de atunci locul este bantuit de stafia acestei fete. Spatiul s-a deschis pentru turisti in 2003.
2. Abatia din Thelema, Sicilia
Este vorba despre un mic stabiliment fondat in anul 1920, in Sicilia, de catre infamul ocultist Aleister Crowley si folosit de acesta pe post de templu pentru organizarea unor ritualuri pagane. Numele a fost inspirat din satira Gargantua si Pantagruel, a lui Francois Rabelais, unde un loc cu acelasi nume era descris ca fiind un centru de promovare a existentei independente de religie si reguli, ghidandu-se in schimb dupa legea liberului arbitru si a placerii individului. Crowley a vrut sa faca din Abbey o scoala de magie, de practici ritualice de adoratie a soarelui, dar si de munca fizica. In jurul creatiei sale au inceput insa sa planeze suspiciuni si acuzatii ce vizau orgiile sexuale, sacrificiile sataniste de animale si de copii, consumul de droguri si mutilarea. Cladirea exista si astazi, dar se afla intr-o stare precara, fiind total dezafectata si concentrand in jurul sau o energie grea si cu rezonante malefice.
1. Prypiat, Ucraina
Prypiat este un oras parasit din Ucraina nordica, in regiunea Kiev, in apropiere de frontiera cu Belarus. Orasul a fost abandonat in anul 1986 din cauza calamitatii nucleare de la Centrala Atomoelectrica Cernobil, care se afla la 14,5 km spre nord-vest de localitate. La data de 26 aprilie 1986, ora 01:23 noaptea cel de-al patrulea reactor al Centralei a explodat si toti locuitori permanenti ai orasului si imprejurimilor acestuia au fost evacuati pentru ca nivelul de radiatie in aria respectiva devenise extrem de periculos. Chiar daca orasul este in principal nelocuit, cativa oameni traiesc inca acolo. O mica parte a orasului a fost restaurata, iar acum acolo traieste o populatie de aproximativ 2.000 locuitori, inclusiv vizitatori si turisti. Casele ocupate nu sunt diferite fata de cele nelocuite, insa pe ele se afla scrieri care declara ca „proprietarul acestei case traieste aici”.
––––––––––––––––––––––––––––––––
25. Ciudăţenile din apele terrestre…
Pesti veniti parca din alta lume, descoperiti in Noua Zeelanda
Noile specii de pesti descoperite la mare adancime in apele din Noua Zeelanda sunt printre cele mai ciudate creaturi de pe Terra. Pestii, extrem de rari, sunt atat de infricosatori, incat cei de la National Geographic ii sfatuiesc pe biologii marini care i-au descoperit se se uite bine la ei, sa-i analize, dupa care sa-i duca din nou unde i-au gasit! Cercetatorii au reusit sa captureze o multime de pesti dupa ce au intins opt navoade la diferite adancimi in zona Chatham Rise, parte dintr-un lant de platouri subacvatice, creste, canioane si campii abisale. „Stim atat de putine despre multitudinea de pesti si distributia lor in functie de adancimi” a spus Peter McMillan, de la New Zealand’s National Institute of Water and Atmospheric Research (NIWA). Echipa de biologi marini a descoperit ca „pestele-balena” nu are cine stie ce companie la o adancime de 2,1 kilometri, unde doar un numar restrans de vietuitoare marine reusesc sa traiasca. Printre speciile nou-descoperite se numara calcani, pesti cu capul alunecos, grenadier de piatra si tipari.
Pestele-balena
Lung de 32 de centimeri, „pestele-balena” a fost descoperit la o adancime de 2,3 kilometri, fiind, totodata, cea mai adanca scufundare facuta vreodata de cei de la NIWA.
Pestele „cu cap alunecos”
Prins la o adancime de 2,4 kilometri, nu a fost gasit niciodata, pana acum, in apele din Noua Zeelanda. A fost inghetat si donat unei colectii de astfel de specimene, care contine doar zece exemplare.
Tanarul calcan
Aceasta specie de pesti este vazuta destul de rar pentru ca traieste la adancimi impresionante, spun cei de la NIWA.
Un alt peste cu „cap alunecos”
Daca unii dintre pesti au primit deja o porecla, despre aceasta „creatura” nu se stie prea multe, decat ca este un peste cu „capul alunecos”.
Pestele fara ochi
Acesta este un tipar, prins la 2,4 kilometri adancime. Aceasta specie de tipar este mai scunda decat celelalte si este, mai degraba, un peste nocturn, care traieste pe fundul marii.
Grenadier de piatra
Pestele grenadier de piatra, desi se stia ca nu se afla in apele din Noua Zeelanda, a fost descoperit la o adancime de 2,6 kilometri.
Peste-soare gigantic, descoperit in apele de coasta ale Marii Britanii
Unul dintre animalele marine gigantice, pestele-soare a fost vazut in apele de pe coasta Marii Britanii. Ciudatul peste-soare poate atinge o lungime de 3,5 metri si o greutate de pana la 1.000 de kilograme. Doua dintre bizarele creaturi marine au fost identificate pentru prima data in acest an in apropiere de Polzeath si St. Agnes din Cornwall, Marea Britanie, potrivit The Independent. Ultima data cand pestele-soare fusese zarit in Marea Britanie s-a petrecut in decembrie anul trecut, atunci cand un exemplar a fost gasit mort pe o plaja din Norfolk, conform Marine Life Study Society. Identificarea pestelui-soare a reprezentat una dintre numeroasele aparitii neobisnuite ale unor vietuitoare marine care au avut loc in aceasta saptamana in Marea Britanie, a anuntat Richard Morton de la Centrul marin Cardigan Bay. Dintre acestea, au fost observate un calmar urias pe coasta de la Porlock Weir, Somerset si un vierme de nisip imens la Kingsdown. La Cardigan Bay din Ceredigion din Tara Galilor au fost identificati mai mult de 1.000 de delfini, alaturi de marsuini si foci din Atlantic. „Este minunat sa auzim de aparitii marine spectaculoase. Speram ca acestea sa incurajeze pe toti sa iasa pe ape si sa descopere cat de surprinzatoare este bogatia marilor”, a spus Joan Edwards, seful Wildlife Trusts.
Peste-monstru descoperit intr-un rau din Brazilia
De mai bine de 200 de ani se anunta sfarsitul perioadei marilor descoperiri in ceea ce priveste speciile, mai ales a celor cu dimensiuni generoase. Insa, ca un facut, acestea se incapataneaza sa tot apara. Cea mai recenta astfel de descoperire s-a facut intr-un rau din Brazilia. TakePart il numeste de-a dreptul „monstru”, pestele, unul care respira la suprafata, avand un metru lungime si cantarind circa 200 de kilograme. Face parte din specia Arapaima leptosoma, cunoscuta sub termenul de pirarucu, insa este vorba de o noua subspecie. Locuitor al bazinului Amazonului, este un pradator de temut, zdrobindu-si victimele intre limba osoasa si cerul gurii. Pestele, pescuit inca din 2001 la confluenta raurilor Solimoes si Purus, a avut nevoie de 12 ani pentru a fi analizat, ajungandu-se in cele din urma la concluzia ca e vorba de o subspecie noua. Se crede ca astfel de creaturi ciudate inoata in apele Amazonului de zeci de milioane de ani.
––––––––––––––––––––––––––––––––
26. Tot adevărul despre tezaurul geto-dacic
Tezaurul de la Aghichiol
În primăvara anului 1931, autorităţile din jud. Tulcea au fost sesizate că pe locul numit Movila lui Uţă (un tumul funerar, cum s‑a stabilit ulterior) din localitatea Agighiol, „căutătorii de comori” întreprind săpături, fireşte neautorizate. De îndată s‑au luat măsuri pentru sistarea acestei „îndeletniciri”, fiind anunţate, în acelaşi timp, cercurile ştiinţifice. În luna octombrie, acelaşi an, prof. I. Andrieşescu, asistat de prof. D. Berciu, care a şi publicat un studiu asupra tezaurului acum un deceniu şi jumătate, au început cercetările sistematice, care au dus la descoperirea unui mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră, descoperire foarte valoroasă pentru cunoaşterea unor aspecte culturale ale vieţii străvechilor locuitori ai patriei noastre, în primul rând a ritualului lor de înmormântare. În mormânt au fost găsite splendide piese de armură din argint aurit, vase de asemenea din argint şi podoabe de aur, veritabile capodopere artistice ale toreuticii geto‑dacice, ca şi piese de ceramică grecească de import, ce au înlesnit datarea ansamblului în primul sfert al sec. IV î.e.n. Spre această datare conduce şi numărul relativ redus de obiecte din aur, căci în rândul societăţii greceşti şi traco‑getice se înregistrează atunci o criză a aurului, fastuoasele armuri de aur specifice sec. V î.e.n. fiind înlocuite cu piese din argint şi argint‑aurit, cu nimic mai prejos însă din punct de vedere artistic. Cele câteva mici aplice vestimentare de aur şi fragmentele de colier descoperite, toate, în mormântul secundar provin din mediul scitic, unde atare decoraţie aparţinea costumaţiei feminine, ceea ce confirmă constatarea lui Andrieşescu – anume că mormântul secundar adăpostea rămăşiţele unei femei. Probabil că soţia principelui get de la Agighiol a fost o scită, asemenea căsătorii (care statorniceau, totodată, alianţe politice între diferite etnii) fiind frecvente în acea vreme. Mormântul acestei principese va fi cuprins, de bună seamă, mai multe podoabe din aur, dar, aşa cum a remarcat I.Andrieşescu, cândva, în antichitate, tumulul a mai cunoscut vizita altor „căutători de comori”, care vor fi luat cea mai mare parte a pieselor din aur. Dar peripeţiile tezaurului de la Agighiol nu s‑au isprăvit nici după cercetările întreprinse în anul 1931. În timpul celui de‑al doilea război mondial, o parte din piesele acestei comori (adăpostite în vechea aripă a Universităţii bucureştene) s‑au pierdut ca urmare a bombardamentului la care a fost supusă clădirea. O dată cu aceasta au dispărut şi toate fotografiile şi clişeele făcute în timpul cercetărilor din 1931 (înainte de a fi publicate). O analiză detaliată a pieselor componente şi a analogiilor cu alte tezaure a fost publicată în 1969 de către prof. univ. Dumitru Berciu, la Berlin (ca studiu monografic) şi la Bucureşti (cap. III al lucrării Arta traco-getică). Aşadar, piesele expuse astăzi într‑o vitrină specială a Muzeului de Istorie a România cuprind doar ceea ce a mai putut fi recuperat din acest tezaur princiar pe care ni‑l putem doar închipui în toată splendoarea sa. Piesele păstrate – un coif, două apărătoare pentru pulpe (denumite pulpare sau cnemide), două pahare‑rytonuri, cinci fiale, dintre care una de bronz, câteva aplice de harnaşament atât plate, cât şi în relief tridimensional (aşa numitul ronde‑bosse), ca şi podoabele vestimentare răzleţe din aur – constituie o mărturie sugestivă a înaltului nivel la care ajunsese creaţia artistică a geto‑dacilor la începutul sec. IV î.e.n. şi oferă, totodată, suficiente elemente pentru analiza şi încadrarea tipologică a tezaurului. Nu vom intra în detalii privind descrierea pieselor; acest lucru a fost făcut în diferite lucrări şi, dealtfel, imaginea lor vorbeşte de la sine asupra înaltei măiestrii a meşterilor care au realizat diferitele componente ale tezaurului. Căci – evident – podoabele nu au fost confecţionate toate o dată şi de către un singur orfevrier. De asemenea, nu au fost produse într-un anume centru meşteşugăresc, ci de către meşteri itineranţi, care, venind din diferite părţi, executau la comandă piesele solicitate de o anume curte princiară, după care porneau la alte curţi, în căutarea altor comenzi. Astfel se explică, pe de o parte diversitatea de motive artistice în cuprinsul unuia şi aceluiaşi tezaur şi, pe de altă parte, asemănarea cu piesele din alte tezaure (Peretu sau Craiova), ilustrând unitatea de cultură materială şi spirituală a strămoşilor noştri. Se impun totuşi câteva precizări cu privire la imaginile reprezentate pe obrăzarele coifului (câte un călăreţ şarjând cu suliţa) şi pe apărătoarea de la ceafă (doi călăreţi orientaţi în sensuri opuse şi având drept centru de simetrie o rozetă) – aşadar este vorba de reprezentări laice. Şi mai sugestivă pentru natura profană a acestor reprezentări o constituie imaginea de pe unul din pulpare: sus un călăreţ cu arcul în mână, jos un personaj şezând pe tron cu un şoim în mâna dreaptă şi cu un ryton de corn în mâna stângă. Este cea dintâi confirmare a rytonurilor de os în mediul geto‑dacic, ceea ce întăreşte afirmaţia lui Diodor din Sicilia, care, relatând împăcarea dintre Lisimah şi regele geţilor Dromihete, precizează că „în cele din urmă, [Dromihete] puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii [s.n.]”. Piese caracteristice în mediul getic, rytonurile (atestate încă din sec. IV î.e.n.) vor dăinui până în sec. I-II e.n., un asemenea obiect bogat împodobit numărându‑se printre capturile luate de Traian din comoara regelui Decebal. Ca şi în cazul coifurilor de la Băiceni şi Poiana Coţofeneşti, anterioare în timp celui de la Agighiol, ori al aceluia aflat acum la Detroit (S.U.A.) sau al aceluia descoperit la Peretu, trebuie să semnalăm prezenţa pe piesa amintită a doi ochi mult măriţi („apotropaici”), meniţi, în mentalitatea celor de atunci, să‑l ferească de primejdie pe purtător. Toate aceste reprezentări antropomorfe, ilustrând scene din viaţa cotidiană a geţilor – lupta, vânătoarea, oficierea unor ritualuri – impresionează prin realism şi veridicitate şi constituie expresia unui mediu artistic bine conturat specific geto‑dacilor. Inscripţia aflată pe una din cupele de argint prezintă o importanţă cu totul excepţională, deoarece, pe de o parte, ne dezvăluie identitatea principelui get înmormântat la Agighiol şi, pe de altă parte, ne îngăduie să fixăm momentul politic al existenţei sale. Inscripţia, cu litere greceşti, este ΚΟΤΥΟΣ ΕΓΒΕΟ (KOTIOS EGBEO), fiind vorba – în cazul în care nu avem de‑a face cu zeitatea tracică cu acelaşi nume – de un principe numit Kotyso. Numele Cotyso era destul de răspândit, atât printre tracii de sud, cât şi în rândul ramurii nordice a acestora. Un Cotyso s‑a numărat printre urmaşii regelui Burebista, participând la bătălia de la Actium (31 î.e.n.); un altul, fiu al lui Rhoemetalces, a stăpânit în primii ani ai erei noastre peste regatul odrişilor, clientelar Romei, ce se întindea şi asupra teritoriului Dobrogei. Contemporan cu Ovidiu, în timpul exilului acestuia la Tomis, acest Cotyso a încercat – sub influenţa marelui poet – să scrie el însuşi versuri. Nici unul dintre aceştia nu putea fi însă proprietarul tezaurului de la Agighiol. Recapitulând întortocheatele evenimente politice petrecute după încheierea războaielor persane, vedem că în deceniul trei al sec. V î.e.n., Teres, primul rege al uniunii tribale odrise, a adus la ascultare majoritatea triburilor tracice din Peninsula Balcanică până la Istru, inclusiv pe geţii din Dacia Pontică. În aceeaşi vreme, regele scit Ariapeites şi‑a întins stăpânirea în zona dintre Olbia şi gurile Istrului, devenind vecin cu Teres şi apoi ginerele său. Din căsătoria cu fiica lui Teres, Ariapeites a avut un fiu, Octamasdes, iar din cea ulterioară, cu o grecoaică din Histria, pe Skyles, care mai târziu a fost alungat de sciţi şi a găsit adăpost la urmaşul lui Teres, Sitalkes. Acest Sitalkes a intrat în conflict cu macedonenii, apelând la ajutorul cavaleriei getice, reputată pentru vitejia ei. „Pornind deci din ţinutul odrişilor – scrie Tucidide – el cheamă la arme mai întâi pe tracii care erau între Muntele Haemus şi Rodope şi până la Pontul Euxin şi Helespont şi asupra cărora îşi exercita domnia; a chemat apoi pe geţii de dincolo de Haemus şi celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istru şi Pontul Euxin, mai mult spre mare; geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii şi sunt cu toţii arcaşi călări”. Cum se vede, în timpul lui Sitalkes, Dacia Pontică era doar aliată cu regatul odrişilor, independenţa acesteia devenind şi mai evidentă după moartea lui Seutes I (410 î.e.n.), când se produce căderea regatului Odris. În 380 î.e.n., regele odris Cotys I a încercat, fără succes, să restabilească autoritatea sa asupra Daciei Pontice – teritoriu care, către mijlocul sec. IV î.e.n., a constituit terenul de înfruntare între regele Filip II şi regele scit Ateas. Acesta din urmă solicitase sprijinul lui Filip împotriva unui rege localnic, al cărui nume nu este precizat de izvoare, fiindu‑ne cunoscut doar sub denumirea de „rex histrianorum”. Aşadar, vreme îndelungată după războaiele cu perşii şi până în preajma ofensivei macedonene, Dacia Pontică a rămas independentă, fiind condusă de regi localnici care se aliau în funcţie de împrejurări cu unul sau altul dintre vecini. Ei erau, de asemenea, în excelente relaţii cu cetăţile greceşti de pe malul de vest al Mării Negre, ceea ce explică, în bună măsură, simpatia şi aprecierile cu care geţii sunt priviţi de către Herodot, care spunea despre ei că sunt „cei mai drepţi dintre traci”. Un asemenea rege, poate precursorul acelui „rex histrianorum” (care domnea înainte de anul 339 î.e.n.) va fi fost, de bună seamă, şi principele înmormântat la Agighiol. Aliat cu sciţii (alianţă matrimonială), având bune legături cu cetăţile greceşti, îndeosebi cu Histria, el a condus o ţară puternică şi bogată, aşa cum o probează valoroasele vestigii pe care le‑a luat cu el în mormânt.
Tezaurul de la Peretu
În comparaţie cu alte descoperiri arheologice de acest gen, în care fie că descoperitorii au încercat să valorifice pe cont propriu piesele găsite, fie că cercetarea competentă la faţa locului a întârziat sau pur şi simplu nu s‑a făcut, tezaurul princiar de la Peretu reprezintă un caz fericit. Mai întâi, obiectele găsite în toamna anului 1970, cu prilejul lucrărilor agricole, au putut fi recuperate în întregime şi – ceea ce e la fel de important – foarte puţin deteriorate. Apoi, pentru că săpăturile ştiinţifice efectuate de către arheologul Emil Moscalu, de la Muzeul de Istorie al R.S. România, au îngăduit cercetarea amănunţită a tumulului princiar, ceea ce a adus precizări importante cu privire la ritualul funerar al strămoşilor noştri. Este un mormânt de înhumaţie – unul din destul de rarele locaşuri de acest fel; din reconstituirea lui, pe care o putem revedea la Muzeul de Istorie al R.S România, ne dăm seama cum arătau asemenea construcţii, precum şi ofrandele care‑l însoţeau pe cel decedat: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale – un cal, un bovideu, câţiva câini: deci, carul de transport şi animalele din gospodăria omului. De o importanţă excepţională sunt piesele de armură, vasele şi podoabele vestimentare sau de harnaşament – făurite din argint parţial aurit, cu deosebită migală şi cu desăvârşită măiestrie artistică: în primul rând un coif getic, un vas‑ryton în formă de cap feminin, purtând la gât un colier de perle, sugerând amfore; un alt ryton asemănător unei căni înalte cu gât îngust şi gura lărgită; mai multe fiale (cupe) de tip greco‑persan, una din ele cu o decoraţie radială în „limbi de pisică”, sita unei strecurători de argint, diferite aplice de harnaşament etc. Nu vom insista asupra coifului, asemănător în mare măsură celor de la Băiceni şi Agighiol, şi reflectând deci unitatea de cultură materială şi spirituală a geto‑dacilor. Cele mai importante piese, sub raportul semnificaţiei lor artistice, sunt cele două rytonuri. Amândouă vasele prezintă o particularitate specifică: umplute, ele nu pot fi aşezate în nici o poziţie, pentru că nu au o suprafaţă de sprijin! Îndeosebi rytonul în formă de cană, o cană curioasă cu fundul bombat, este imposibil de aşezat în poziţie verticală, fiind un exemplar singular în arta antichităţii. (Uşoare similitudini pot fi constatate doar cu un ryton în formă de con de pin, identificat în tezaurul de la Vraţa, Bulgaria.). Dar dincolo de remarcabila sa valoare artistică, tezaurul descoperit acum mai bine de un deceniu aduce informaţii importante despre societatea geto‑dacă din Câmpia Dunării în sec. IV î.e.n. Căci, aşa cum o arată unele aplice de argint şi mai ales rytonul în formă de cap feminin, el datează din prima jumătate a sec. IV î.e.n., ceva mai târziu decât cel de la Agighiol (care era din primul sfert al aceluiaşi secol), dar anterior tezaurului de la Vraţa, de asemenea de factură getică, deoarece geţii – cum se ştie – se întindeau pe ambele maluri ale fluviului Dunărea. Pentru această datare pledează existenţa, în complexul funerar de la Vraţa, a unui vas‑ryton de lut, în formă de cap feminin, foarte asemănător cu piesa de la Peretu. Aşadar, tezaurul de la Peretu a aparţinut unui principe care a trăit până către anul 350 î.e.n. Nu‑i ştim, din păcate, nici numele, nici faptele. Totuşi despre existenţa ulterioară a poporului peste care stăpânea ne‑au parvenit unele ştiri, prin intermediul unui istoric al antichităţii, Flavius Arrian (sec. II e.n.). Povestind viaţa lui Alexandru cel Mare, Arrian arată că în anul 335 î.e.n. – deci la două‑trei decenii de la moartea principelui îngropat la Peretu – înainte de a porni în marea sa expediţie asiatică, Alexandru a iniţiat o campanie împotriva tribalilor (trib traco‑ilir de lângă Dunăre) şi a aliaţilor acestora, geţii din Câmpia Dunării. Ajuns la Dunăre, în urmărirea regelui tribalilor Syrmos, care se retrăsese pe o insulă a fluviului, „Alexandru – scrie Arrian – hotărî să treacă Istrul împotriva geţilor, care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în număr mare… (Erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii) [s.n.]”. În cursul nopţii, armata lui Alexandru cel Mare a trecut fluviul, iar în zori ostaşii săi au pornit prin lanuri înalte de grâu, pe care, pentru a putea înainta, trebuiau să le culce la pământ cu suliţele, îndreptându‑se spre un oraş (identificat de arheologi cu Zimnicea) ce se afla la o distanţă de o „parasangă” (aproximativ 5 km) de fluviu. Văzându‑i, locuitorii au părăsit în grabă oraşul. De fapt, cum se deduce tot din relatarea lui Arrian, lucrurile nu s‑au petrecut chiar în felul acesta. Geţii au vrut întâi să opună rezistenţă armată. Dar după ce au văzut că „lăsând în frunte pe călăreţi, Alexandru duce în grabă falanga de‑a lungul fluviului, pentru ca nu cumva pedestraşii [macedonenilor] să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă [s.n.], geţii părăsiră şi oraşul”. Două informaţii ne reţin îndeosebi atenţia. Mai întâi că geţii erau în număr mare: 14 000 luptători, apoi că dovedeau o bună cunoaştere a tacticii militare, încercând să încercuiască şi să surprindă pe inamic. Fără îndoială că adunarea la un loc a unui număr de 14 000 luptători nu era la îndemâna unei singure aşezări sau chiar a unui trib. Potrivit unui calcul făcut de Alexandru Vulpe, o comunitate tribală din acel timp putea furniza aproximativ 200 luptători. Pentru a se aduna laolaltă 14 000, trebuia ca şaptezeci asemenea comunităţi să‑şi unească forţele!
––––––––––––––––––––––––––––––––
27. Tot adevărul despre Gheţarii Terrei
Creaţia în aceeaşi măsură de ciudată pe cât de frumoasă şi interesantă, cu un grad ridicat de periculozitate pentru întreaga planetă totuşi, rămân în continuare, indiferent de eră şi circumstanţe… gheţarii. Nici unul asemănător cu altul şi nici condiţiile lor de formare şi existenţă deloc similare…
Gheţarii se deplasează încet de-a lungul văilor montane, ca nişte benzi transportoare imense încărcate cu roci sfărâmate. Se aseamănă şi cu nişte corpuri abrazive gigante, flexibile, modelând peisaje spectaculoase. GHEŢARII – torentele de gheaţă – sunt caracteristici munţilor înalţi şi ţinuturilor polare acoperite de ghiaţă. Oamenii de ştiinţă clasifică gheţarii în două mari grupe: gheţarii continentali („de calotă”) şi gheţarii de munte ( sau „de vale”). GHEŢARII CONTINENTALI se formează acolo unde linia zăpezilor este situată la o altitudine foarte mică. Cei mai mari doi gheţari continentali, unul care acoperă cea mai mare parte a Antarcticii şi celălalt aproape întreaga Groenlandă, sunt numite platouri glaciare sau banchize. Platoul glaciar al Antarcticii acoperă peste 13 milioane km² şi are grosimea maximă de 4,87 km. Suprafeţele mai mici, ca cele din Islanda sau Norvegia, sunt numite calote glaciare. Cea mai mare calotă glaciară din Europa este în Islanda şi acoperă aproximativ 19500 km². Antarctida reprezina singurul contintent acoperit aproape în întregime de gheaţă, cu excepţia unei suprafeţe de uscat foarte reduse (2500 km²) care reprezintă numai 0,02% din întinderea lui totală. Continentul nu are graniţe precise şi bine stabilite, unii cercetatori socotesc drept graniţa limită zonei de gheţuri plutitoare. În jurul Antarctidei, gheaţa de pe continent se prelungeşte mult în apele Oceanului Planetar, formînd o platoşă relativ unitară, înaltă pînă la 90 m, numită banchiză, de la care se rup mari blocuri de gheaţă numite aisberguri, care, datorită curenţilor de apă oceanici, plutesc în largurile oceanului.Gheţarii din Groenlanda, Antarctica şi Antarctida transportă anual cantităţi imense de gheaţă în mări. GHEŢARII MONTANI se formează la altitudini mari, unde temperatura în cursul anului este sub 0 grade C. Gheţarii de vale sunt forme de relief mai mici. Ei sunt mase de gheaţă care se deplasează încet în josul văilor montane. La capul multor gheţari montani este un bazin, numit zonă de acumulare, unde zăpada se comprimă şi se transformă în gheaţă. Când bazinul se umple, gheaţa se revarsă peste marginea bazinului şi începe să curgă. În timpul mişcării suprafaţa gheţarului crapă şi formează crăpături numite crevase. Unele crevase apar pe părţile laterale ale gheţarilor deoarece gheaţa din centru se deplasează mai repede decât la margini. Când un strat de roci mai dure, rezistente scimbă unghiul de înclinare al pantei, gheţarul se sfarmă, creând o masă de crevase care se intersectează, creste şi culmi de gheaţă. Aceste zone se numesc cascade de gheaţă. Cei mai mari gheţari montani se găsesc în peninsula Alaska (din America de Nord), în munţii Himalaya, Hindukuş (din Asia), Pamir, Alpi, Caucaz, Karakorum, Anzi, Cordilieri s.a. Gheţarii montani sunt de mai multa tipuri, în funcţie de gradul lor de dezvoltare. Cei mai mici sunt gheţarii de circ (sau pirineeni); ei nu au limbă, deoarece zăpada căzută, pe de o parte, şi gheaţa topită, pe de altă parte, sunt aproximativ egale cantitativ; se găsesc situaţi în apropierea limitei zăpezilor persistente, ca de exemplu cei din Pirinei. Gheţarii alpini – au o limită glaciară bine dezvoltată, ce coboară mult sub linia zăpezilor (gheţarii din munţii Alpi, Atlas). Gheţarii himalayeni – sau gheţarii compuşi se formează prin confluenţa mai multor limbi glaciare foarte alungite, atingînd uneori 50 km, neavînd un circ propriu-zis (gheţarii din ţările muntoase Himalaya, Pamir, Karakorum, Han-Tengri, Hindukush ş.a.). Gheţari “căciulă” – mai des se formează pe vîrfurile munţilor de origine vulcanică (gheţarii de pe munţii Ararat, Kilimanjaro ş.a.). Cel mai mare gheţar alpin se socoate gheţarul Fedcenko din Ţara muntoasă Pamir cu lungimea de 77 km, grosimea 700-1000 m, iar cei mai lungi este gheţarul Habarrd de pe munţii Alaska – 145 km. Învelişul de gheaţă are o mare însemnătate pentru învelişul geografic şi existenţa vieţii pe planetă. El participă la reglarea condiţiilor climatice, asigură circulaţia atmosferei, influenţează asupra regimului termic şi hidric, participă la regionarea lumii organice. Gheţarii sunt o sursă principală de apă potabilă, iar cei alpini servesc drept izvoare de apă pentru multe fluvii şi rîuri (Galben, Albastru, Amudaria…). Cu toate acestea, sfera glaciară a Terrei se află într-o stare ecologică destul de dificilă. În ultimii ani ea tot mai mult îşi micşorează aria prin desprinderea blocurilor mari de gheaţă (aisberguri), cauza fiind creşterea temperaturii medii anuale a aerului pe planetă. Concluziile cercetătorilor în domeniu sunt că dispariţia gheţarilor poate duce la mari schimbări neprevăzute în ce priveşte limitele învelişului geografic, existenţa vieţii pe Terra.
sursa: http://www.radioseal.com
Ghetarii se topesc de 100 de ori mai repede decat in ultimii 350 de ani
Potrivit unui studiu realizat de cercetatorii de la universitatile Aberystwyth, Exeter si Stockholm ghetarii din Patagonia, America de Sud, se topesc mai repede decat s-a crezut initial. Mai exact, de 100 de ori mai repede decat in ultimii 350 de ani. Grupul de cercetatorii, condus de profesorul Neil Glasser, a analizat stancile ramase in urma topirilor acestora pentru a stabili cat de multa gheata a disparut. De cand s-a terminat Mica Epoca de Gheata in Patagonia, in secolul al XVII-lea, cei 270 de ghetari, care acum acopera o suprafata de cel putin un kilometru patrat, au pierdut 604 kilometri cubici de gheata, adica echivalentul a 541 kilometri cubici de apa. „Cel mai grav este ca in ultimii 30 de ani rata topirii ghetarilor a crescut de 100 de ori mai mult decat media pe termen lung. Este inspaimantator„, a precizat Glasser. Descoperirea ar putea avea efecte grave pentru milioane de oameni care se bazeaza pe ghetari pentru apa potabila. Glasser a mai precizat ca ghetarii sud-americani se afla la aceeasi latitudine in emisfera sudica ca Alpii in emisfera nordica. Ghetarii din Alpi se retrag si ei si ar putea sa se topeasca mai repede. „Daca i-am fi cercetat si pe ei, sunt sigur ca gaseam o rata alarmanta a topirii si acolo”, a spus Glasser.
sursa: http://www.stirileprotv.ro
Ghetarii româneşti
Muntii Romaniei ascund unele dintre cele mai frumoase si mai atractive obiective turistice. Ghetarii, misteriosi prin modul in care s-au format si prin maniera in care inca rezista, in ciuda temperaturilor din ce in ce mai ridicate de la an la an, sunt extrem de cautati de turistii iubitori ai muntelui. Desi nu la fel de spectaculosi prin dimensiune ca cei din alte tari, ghetarii din Romania sunt totusi obiective turistice foarte populare si, in acelasi timp, sursa de informatii pretioase despre trecutul indepartat al zonei in care s-au format. Ghetarul Focul Viu este al treilea ghetar subteran ca marime din Romania. Se regaseste intr-o pestera din Parcul National Apuseni, in apropiere de groapa de la Barsa, la o altitudine de 1165 de metri. Pestera are doua sali si se deschide catre o galerie ce coboara pana la Sala Mare, lunga de 68 de metri si lata de 46 de metri. In Sala Mare se regaseste ghetarul cu un volum de 25000 m3 si cu o varsta apropiata de cel din Pestera Scarisoara. Accesul in pestera se face pe o scara de lemn ce coboara in galerie. Tavanul Salii Mari are o portiune deschisa catre exterior, prin care, de-a lungul timpului, au cazut busteni ce au fost prinsi in masa de gheata. Frumusetea pesterii este reprezentata de grupurile de stalagmite ce reflecta lumina soarelui, producand raze scanteietoare ca de foc, de unde si numele pesterii, Focul Viu. Fereastra deschisa din plafonul pesterii si lipsa ventilatiei determina acumularea aerului rece, fapt ce favorizeaza pastrarea ghetarului pe tot parcusul anului, fara sa se topeasca. Ghetarul Bortig este al doilea ghetar ca marime din Romania. Este situat in Parcul National Apuseni, in apropiere de localitatea Pietroasa, intre Valea Galbena si Bazinul Padis-Cetatile Ponorului. Ghetarul Bortig are un volum de 30000 m3 si se regaseste intr-un aven adanc de 55 de metri si lung de circa 150 de metri. Accesul pana la ghetar se face pe o scara din lemn cu peste 150 de trepte.
Ghetarul Scarisoara, cel mai mare ghetar subteran din Romania
Ghetarul de la Scarisoara este cel mai mare ghetar subteran din Romania. Este adapostit de Pestera Scarisoara, aflata in apropiere de localitatea cu acelasi nume din Judetul Alba. Pestera aflata la o altitudine de 1165 de metri a fost pentru prima data mentionata in documente stiintifice in 1847. Urmatoarele mentiuni sunt realizate in 1861, respectiv 1863, iar dupa 1927, cercetarile asupra formatiunilor de gheata din pestera se intensifica. Pestera Scarisoara s-a format in calcarele ce apartin perioadei jurasicului superior. Actiunea panzei freatice asupra pesterii a determinat prabusirea avenului de intrare si umplerea acestuia cu apa. Desi in timpul verii, volumul ghetarului scade la jumatate, in sezonul rece, acesta este realimentat cu apa si revine la dimensiunile de dinainte de topire. Topirea ghetarului are loc de fiecare la baza acestuia, de unde dispare un strat de gheata si un altul proaspat este depus la varf. Sectiunea cea mai veche de gheata dateaza de acum 4000 de ani. Acele straturi vechi sunt surse pretioase de informatii pentru cercetatorii care le studiaza, din dorinta de a afla date importante referitoare la regiunea ce inconjoara pestera, intr-o anumita perioada. Spre exemplu, analiza ghetii de acum 3000 de ani ne poate spune cum a fost vremea in anul respectiv sau daca au avut loc incendii in apropierea ghetarului. Accesul in pestera se face printr-o deschizatura cu diametrul de 60 de metri. Coborarea se realizeaza pe scarile construite pe peretii avenului. Punctul de atractie este ghetarul din adancul pesterii, cu un volum de 80000 m3, dar si formatiunile de o rara frumusete precum stalagmitele, stalactitele, draperiile perietale, coloanele, coralitele etc. Langa Sala Mare a pesterii se afla Rezervatia Mica, iar in stanga intrarii se deschide Rezervatia Mare, la baza careia se afla Galeria Maxim Pop.
Ghetarul de la Vartop, adapostit de o pestera spectaculoasa
Ghetarul de la Vartop nu are decat 1600 m3 insa pestera care il adaposteste este una dintre cele mai frumoase din tara. Formatiunea speologica este cunoscuta sub numele de Pestera Minunata, Pestera Ghetarul de la Vartop sau Ghetarul de la Casa de Piatra si se afla in comuna Arieseni, judetul Alba, in Muntii Bihorului, la o altitudine de 1200 de metri. Aici s-a descoperit cea mai veche urma a omului de Neanderthal din Romania. Pestera, declarata monument al naturii, este poate mai spectaculoasa decat Scarisoara, prin formatiunile carstice ce ii impodobesc galeriile: gururi, draperii ce curg din plafon, stalactite, stalagmite, coloane, baldachine, cristale de calcit etc.
sursa:www.roportal.ro
––––––––––––––––––––––––––––––––
28. Tot adevărul despre evoluţia Omenirii
Omul nu se trage din maimuţă! O nouă descoperire infirmă teoriile acceptate despre evoluţia umană… Multă lume crede, în mod eronat, că teoria evoluţiei umane afirmă că „omul se trage din maimuţă”. De fapt, dovezile istorice arată că maimuţele de astăzi şi omul au un strămoş comun. Acum, oamenii de ştiinţă au făcut o nouă descoperire despre acest strămoş comun. Cercetătorii au descoperit că acest strămoş nu era un hominid care mergea pe încheieturile degetelor de la antebraţe şi care umbla prin copaci la fel ca cimpanzeii de astăzi, ceea ce reprezintă o provocare pentru teoriile acceptate despre evoluţia umană. Astfel, în loc să fie un proto-cimpanzeu, aşa cum se credea până acum, strămoşul comun al oamenilor şi al maimuţelor era un fel de maimuţă care nu se asemăna cu nicio specie existentă astăzi. De la acest strămoş comun, oamenii şi maimuţele antropoide de astăzi au evoluat în două direcţii complet diferite, conform cercetărilor publicate în jurnalul Nature Communications. „Majoritatea paleoantropologilor tind să presupună că ultimul strămoş comun al cimpanzeilor şi al oamenilor arăta ca un cimpanzeu”, afirmă Sergio Almecija de la Stony Brook University Medical Center din New York. „Totuşi, există un număr crescând de dovezi care sugerează că primatele mari nu sunt nişte «maşini ale timpului în viaţă», ce reflectă trecutul nostru, ci că şi ele au evoluat de când descendenţa lor s-a separat de cea a oamenilor acum câteva milioane de ani”, explică Almecija. Almecija şi colegii săi din SUA şi Spania au ajuns la această concluzie după ce au studiat un femur al unei maimuţe supranumite „Omul Mileniului” care a trăit în Kenya acum aproximativ şase milioane de ani. Studiul acestor cercetători este primul care compară fiziologia „Omului Mileniului” nu doar cu cea a oamenilor şi a maimuţelor care trăiesc azi, ci şi cu cea a maimuţelor fosile care au trăit în Miocen acum 23-5,3 milioane de ani. Analiza lor a concluzionat că acest specimen care se căţăra în copaci şi care mergea în două membre (cunoscut sub numele ştiinţific de Orrorin tugenensis) se afla din punct de vedere evoluţionar undeva între strămoşul neidentificat al oamenilor şi al cimpanzeilor şi linia care a dus la homo sapiens-ul modern. Acest lucru a dus la rândul său la completarea unor lipsuri din cunoştinţele evoluţionare, arătând că strămoşul comun era, foarte probabil, extrem de asemănător cu Orrorin şi foarte diferit de cimpanzeii moderni – care s-au separat de oameni acum 6-7 milioane de ani. „Reconstrucţia noastră arată că anumite maimuţe din Miocen reprezintă un model mai potrivit pentru morfologia ancestrală din care au evoluat oamenii decât maimuţele care trăiesc astăzi”, explică cercetătorii în noul studiu. Este foarte probabil ca ultimul strămoş comun, a cărui identitate nu a fost încă descifrată, să se fi deplasat mergând pe toate cele patru membre, la fel ca maimuţele de astăzi, dar sprijinindu-se pe palme, nu pe încheieturile degetelor de la antebraţe, spune Almecija. La fel ca maimuţele din Miocen, ar fi avut palme mici şi degete mai scurte şi mai drepte decât cimpanzeii moderni şi nu s-ar fi deplasat prin copaci legănându-se de crengi, ci s-ar fi deplasat mergând pe toate cele patru membre, uneori ridicându-se în două membre pentru a se agăţa de crengi pentru susţinere. Miocenul prezenta o diversitate mult mai mare a maimuţelor decât lumea în care trăim astăzi, spune Almecija. Totuşi, pentru că nu arătau şi nici nu se deplasau ca cimpanzeul de astăzi, cea mai apropiată rudă a omului din punct de vedere genetic, aceste maimuţe au fost în mare parte trecute cu vederea în studierea evoluţiei umane. „Maimuţele care trăiesc astăzi au istorii evoluţionare proprii, independente de cele ale omului, iar anatomiile lor moderne nu ar trebui să fie considerate drept o reprezentare a condiţiilor ancestrale ale strămoşului omului”, explică Almecija. „Pentru a înţelege originile bipedalismului uman, oamenii de ştiinţă ar trebui să înceteze să presupună un punct de pornire asemănător cimpanzeului de astăzi”, a explicat cercetătorul. Aceste presupuneri ar putea conduce la „ipoteze complet eronate despre calea actuală a evoluţiei umane”, concluzionează cercetătorii.
Nici vechimea oamenilor pe pământ nu o ştim cu adevărat!
Un alt fapt real, dacă ne luăm numai după ultimele descoperiri în acest domeniu este acela că nici măcar data aproximativă a apariţiei primilor oameni pe pământ nu o ştim. Aceasta dacă nu carecumva credem în existenţa extratereştrilor, pentru că, în acest caz, ce urmează să vă descriem capătă o cu totul altă nuanţă. Bine, să nu mă înţelegeţi greşit, nu că eu nu aş crede în existenţa extratereştrilor, căci nu sunt nici pe departe unul dintre acei absurzi care nu concep ca rasa umană să nu fie cea mai inteligentă din univers. Doar că eu prefer să cred că nu extratereştrii au construit ceea ce noi descoperim abia acum şi ni se pare fascinant, mai ales că din ce în ce mai multe descoperiri sunt catalogate de oamenii de ştiinţă drept imposibil de produs chiar şi cu tehnologia din zilele noastre. Eu prefer să cred că strămoşii noştri erau mai inteligenţi decât noi. Oricum eu personal sunt de părere că noi, oamenii, în loc să evoluăm involuăm, iar această involuţie a noastră este nu numai unică (mai ales în sensul că este o absurditate să devii din deştept prost), dar şi ireversibilă dacă nu ne trezim mai repede şi să facem ceva în acest sens. Cum spuneam, ne grăbim să afectăm teorii de genul evoluţiei omului din maimuţă dar noi nu ştim exact cât de veche este prezenţa omenirii pe Terra şi stăpânirea ei asupra celei de a treia planete de la soare încoace. Astfel, se presupune, ba că am avea 2000 de ani şi un pic vechime, ba patru mii şi un pic de ani, dacă îi adăugăm la număr şi pe cei de dinainte de Hristos şi aşa mai departe… De curând însă, s-a descoperit că s-ar putea să avem de trei ori mai mult de când suntem pe acest pământ. Dar nici de asta nu suntem siguri încă. Este vorba despre o sculptură într-un munte care este estimată a avea după unii 10.000 de ani, după alţii 12.000. Deşi întruchipează un… om, nu se ştie dacă este făcutăî de un om pentru că cică nici cu tehnologia cea mai avansată din 2014 nu s-ar putea crea aşa ceva, susţin cei abilitaţi să facă astfel de estimări. Nici măcar vopseaua de pe piatra în care s-a sculptat, deşi s-a stabilit că este una artificială, nu se ştie ce provenienţă şi din ce este făcută, dar s-au grăbit să spună că ar avea legătură cu o legendă care spune că acolo i-a zidit în stâncă Dumnezeu pe unii îngeri neascultători. Noi nu zicem că legenda nu are un sâmbure de adevăr, aceasta pentru că nu contrazicem lucrările Domnului, dpar că modul în care vorbesc despre legenda cu pricina, mai degrabă ne trimite cu gândul la faptul că şi această lucrare le-ar aparţine tot extratereştrilor… Dar să vedem mai detaliat despre ce este vorba: Chipul unui om sculptat într-un munte din granit descoperit în Africa are peste 12.000 de ani! O echipă cercetători a descoperit în Guinea, Africa, o sculptură săpată în versantul unui munte. Figura pare să reprezinte chipul unui personaj străvechi. Monumentul din piatră are cel puţin între 10.000 şi 12.000 de ani vechime, a declarat geologul italian Pitoni, unul dintre cercetătorii care au examinat sculptura. Cu tehnologia noastră ar fi aproape imposibil de creat un astfel de monument sau ar fi costat o mulţime de bani, a menţionat arheologul german, Klaus Dona, conform Projectavalon.net. La o analiză atentă a chipului, experţii au descoperit o altă trăsătură uimitoare a monumentului. Faţa nu reprezintă o persoană de rasă europeană şi nici una de rasă africană. Ar putea să fie din cultura sud americană sau asiatică. În timpul excavaţiilor după diamante din regiunea Sierra Leone, învecinată, Pitoni a cules de la triburile locale o legendă. ”Dumnezeul african s-a supărat pe unii îngeri şi i-a împietrit, apoi i-a aruncat pe Pământ. A pus cerul… l-a făcut iar din piatră şi l-a aruncat pe Pământ. Şi a făcut stelele şi le-a aruncat apoi pe Pământ”, a spus Pitoni cu privire la provenienţa statuii gigantice. De asemenea, în timpul excavaţiilor, cercetătorii au găsit sub pământ nişte pietre deosebite denumite Pietrele Cerului din cauza culorii lor albastre asemănătoare cu a cerului. În urma cercetărilor efectuate în Viena, s-a descoperit că piatra nu este albastră natural, ci a fost colorată printr-un proces artificial. Albastrul pietrelor este unul deosebit, studiile neputând să determine cu exactitate ce material a fost folosit pentru a obţine culoarea respectivă. Concluzionând, numai după această ultimă descoperire, dar sunt multe altele de aceeaşi natură, am remarca faptul că nici măcar nu ştim când am apărut cu exactitate pe pământ, dar ne batem cu pumnii în piept că este corectă Teoria Darwinistă, respectiv cea a preotului pe nume Charles Darwin, care credea că l-a prins atât de strâns de picior pe Dumnezeu cu această descoperire a sa cum că ne tragem din cimpanzei, încât a negat divinitatea şi învcăţăturile biblice cum că suntem o creaţie a lui Dumnezeu… Iar ca să tragem şi o concluzie la concluzie, dar despre acest lucru, vom discuta cu altă ocazie, vă facem cunoscut faptul că există oarece descoperiri care ar plasa omul, ce-i drept, la mărimi mai mari decât cele pe care le avem astăzi, în Epoca Dinozaurilor, atunci când nici pomeneală de maimuţe nu era, descoperirile cu pricina fiind atât de exacte că plasează omul drept vânător de dinozauri, în ciuda ferocităţii acestor reptile preistorice, dar asta nu înseamnă că este şi adevărat, oricât de exacte ar părea aceste descoperiri, oricând vin altele care să le contrazică, însă aşa cum spuneam, de acest aspect vom discuta cu altă ocazie, mai îndeamănuntul pentru că este unul care chiar trebuie lămurit într-un fel sau altul, dar odată pentru totdeauna!
–––––––––––––––––––––––––––––––-
29. Tot adevărul despre cele mai adânci locuri de pe Terra şi misterele lor
Cercetătorii au descuperit, nu cu foarte mult timp în rmă, faptul că cel mai adânc loc de pe Pământ este populat de… microbi! În Groapa Marianelor din Oceanul Pacific, cel mai adânc loc de pe Pământ, a fost descoperită o activitate microbiană foarte mare ceea ce înseamnă că niciun loc nu este prea adânc sau prea izolat pentru ca viaţa să existe. Oamenii de ştiinţă şi-au publicat descoperirea în revista Nature Geoscience, informează Mediafax, citând AFP. Groapa Marianelor are adâncimea de peste 11 kilometri în punctul denumit Challenger Deep. Din cauza adâncimii sale extreme, Groapa Marianelor este permanent cufundată în întuneric, iar temperaturile sunt foarte scăzute. „Am găsit acolo o lume dominată de microbi care s-au adaptat pentru a funcţiona eficient în condiţii extrem de neospitaliere pentru organismele mai evoluate“, a declarat Glud. Cercetătorii, coordonaţi de Ronnie Glud, de la Universitatea Danemarca de Sud din Odense, au avut însă surpriza să descopere că Groapa Marianelor este în realitate bogată în materii organice. Oamenii de ştiinţă au constatat un consum biologic de oxigen de două ori mai mare decât într-un sit învecinat, care are adâncimea de doar 6.000 de metri. În cadrul cercetării a fost utilizat un robot submarin special construit, echipat cu senzori de mare precizie şi care pot calcula consumul de oxigen de pe fundul oceanic. Ei au realizat şi câteva înregistrări video cu cea mai profundă zonă a Gropii Marianelor. „Am ajuns la concluzia că importantul depozit de materie organică din Challenger Deep menţine o activitate microbiană crescută, în ciuda presiunilor extreme care caracterizează acest mediu“, au declarat autorii studiului.
sursa: http://www.adevarul.ro
James Cameron, regizor de la Hollywood, a avut o expediţie proprie spre Groapa Marianelor.
James Cameron este „prima persoana din lume care a atins fundul oceanului, singur, in cea mai adanca zona din scoarta terestra, la o adancime record de 10.898 de metri, luni, 26 martie, la ora locala 07.52 (duminica, 25 martie, ora 22.52 GMT)”, a anuntat, de la Washington, acest grup american specializat geografie si stiinte naturale. Din 1960, nimeni nu a mai ajuns in Groapa Marianelor, la peste 11 kilometri adancime. La 23 ianuarie 1960, locotenentul american Don Walsh si oceanograful elvetian Jacques Piccard au plonjat in Groapa Marianelor. Ei au pornit de pe nava militara americana Trieste si au atins cu submarinul lor scoarta terestra, unde au putut sa ramana doar 20 de minute, intr-un univers intunecat de vasul de deasupra lor. Submarinul folosit de Cameron, Deepsea Challenger, a ajuns insa la 11 km adancime in Oceanul Pacific. Padurea din Stapanul Inelelor exista cu adevarat! Oamenii de stiinta nu reusesc sa-i descopere misterul… Submarinul s-a intors la suprafata in aproximativ 70 de minute, mult mai repede decat se astepta echipajul de la National Geographic, cei care au coordonat expeditia Deepsea Challenge. Acestuia i-a luat mai bine de doua ore si jumatate sa coboare in Groapa Marianelor. Odata ajuns acolo Cameron a scris pe Twitter: ” Tocmai am ajuns in cel mai adanc loc. Nu m-am simtit niciodata mai bine. Abia astept sa impartasesc cu voi tot ce vad acum”. Nava de cercetare a lui Cameron este dotata cu fel de fel de instrumente care i-au permis regizorului sa adune informatii importante despre Groapa Marianelor. Acesta a colectat sedimente si mici creaturi marine, care urmeaza sa fie studiate. Specimenele au fost prinse cu ajutorul unei „gheare robotice”. Cameron a colectat informatii despre temperatura, salinitatea si presiunea gazelor si lichidelor din Groapa Marianelor. Cineastul a facut yoga si jogging in fiecare zi, in ultimele luni, pentru a se pregati pentru aceasta misiune. James Cameron este recunoscut deja de istoria cinematografică drept un expert in domeniul filmarilor care folosesc tehnologii revolutionare. Regizorul James Cameron, in varsta de 57 de ani, are deja 72 de scufundari la activ, dintre care 12 au fost realizate in timpul filmarilor pentru lungmetrajul „Titanic”. Lungmetrajele „Avatar” si Titanic”, regizate de Cameron, sunt filmele cu cele mai mari incasari din istoria cinematografiei – 2,78 miliarde de dolari, respectiv 1,84 miliarde de dolari. Planeta Pandora din filmul „Avatar” exista! Cameron este membru al Consiliului consultativ NASA si lucreaza la proiectul care prevede punerea de camere video pe Marte, in cadrul unei noi misiuni. El a sustinut si strangerea de fonduri pentru organizatia Mars Society, organizatie care militeaza pentru colonizarea pe Marte. Pe 26 februarie 2007, Cameron impreuna cu regizorul Simcha Jacobovici au realizat documentarul despre “Mormantul din Talpiot”, care se presupune ca a fi mormantul lui Iisus. In 2010, Cameron s-a urcat la bordul lui Mir-1, submersibilul de doar 8 metri lungime care l-a ajutat sa exploreze epava transatlanticului, petrecand cateva ore in adancurile celui mai mare lac al lumii, lacul Baikal. Conform Reuters, dupa ce James Cameron a terminat lucrul la Titanic, submersibilul a continuat sa fie folosit in diverse parti ale lumii, in 2007 ajutand o echipa rusa de exploratori sa fixeze un steag rusesc pe fundul marii sub Polul Nord. Lacul Baikal a aparut acum mai bine de 25 de milioane de ani si este cel mai adanc lac de pe Terra, punctul sau cel mai jos aflandu-se la 1,6 km de suprafata.
sursa: http://www.stirileprotv.ro
10 gauri miraculoase in Pamant
Marea Gaura Albastra, Belize
Marea Gaura Albastra (Great Blue Hole) se afla la 70 km de orasul Belize, in interiorul barierei de corali a Belizelor. Gaura a aparut in urma cu 65.000 ani, ca urmare a cresterii nivelului marii. Gaura are o forma perfect circulara, cu un diametru de 4 km. Cu o adancime de 125 m, gaura atrage mii de turisti pasionati de scufundari. Fauna unica si speciile de animale uimitoare sunt motivele pentru care Marea Gaura Albastra se bucura de un succes incredibil.
Mina de diamante Diavik, Canada
Una dintre cele mai de pret comori ale Canadei este mina de diamante Diavik. Situata la 20 km de insula Ekati si 300 km de orasul Yellowknife, mina ofera anual peste 1.600 kg de diamante. Pentru a usura transportul diamantelor, pe insula a fost construit un aeroport cu o pista impresionanta.
Craterul de gaze Darvaza, Turkmenistan
Desertul Karakum din Turkmenistan are o atractie foarte apreciata de turisti: craterul de gaze Darvaza, cunoscut si sub numele de Poarta Diavolului. Cu un diametru de 60 m si o adancime de 20 m, craterul arde cu flacari puternice din 1971. In urma unor foraje facute de rusi, pamantul s-a surpat, facandu-si aparitia un crater ce emana cantitati impresionante de gaze. Pentru a elimina gazele toxice, rusii au aprins focul, nebanuind ca va arde neincetat. Nu se cunoaste cantitatea de gaze din crater si nici cati ani va mai arde focul.
Glory Hole, SUA
Glory Hole se afla in partea de nord a Californiei si este gura de scurgere a barajului Monticello de pe lacul Berryessa. Gaura are un diametru de 22 m, iar in lunile in care lacul ajunge la capacitate maxima, poate “absorbi” pana la 1.370 m3 pe secunda. In zona Glory Hole este interzis inotul, in sensul acesta fiind instalate si geamanduri pentru a-i descuraja pe cei care vor sa se avante intr-o aventura periculoasa.
Canionul minier Bingham, SUA
Mina de cupru din Salt Lake County, Utah este cea mai mare excavatie facuta de om din lume. Cunoscuta si sub numele de Mina de Cupru Kennecott, mina este al doilea producator de cupru ca marime din SUA, furnizand aproape 15% din necesarul intregii tari. In prezent, aici locuiesc sub o mie de americani.
Mina de diamante Mirny, Siberia
Cu un diametru de 1.200 m si o adancime de 525 m, mina de diamante Mirny este a doua cea mai mare excavatie din lume, dupa canionul Bingham. Elicopterele nu au voie sa zboare deasupra minei, deoarece cateva aparate s-au prabusit dupa ce au fost trase in jos de curentii puternici.
Mina Kimberly, Africa de Sud
Mina Kimberly este locul din care s-au extras cele mai frumoase si mari diamante din lume, printre care si Star of Africa, un diamant de 83.5 carate. Excavatia zonei a inceput in secolul XIX, dupa ce un tanar a gasit un mic diamant pe dealurile actualei mine. Mina are o adancime de 1100 m, iar pana in prezent au fost extrase peste 3 tone de diamante. Transformata in atractie turistica, autoritatile africane incearca sa includa mina Kimberly in patrimoniul UNESCO.
Fantana Chand Baori, India
Fantana Chand Baori a fost construita in secolul X si a aparut ca o solutie practica la problema apei. Clima arida si seceta i-au impins pe locuitori sa sape adanc, dupa o sursa de apa, care sa le asigure licoarea cel putin 1 an. Fantana Chand Baori are 30 m adancime, 13 etaje si 3.500 trepte. Legenda spune ca fantana a fost sapata de fantome intr-o singura noapte.
Craterul din Guatemala
In 2010, furtuna tropicala Agatha a facut ravagii in Guatemala. Orase ravasite de vanturi puternice, ploi torentiale si noroaie mortale au fost doar cateva dintre armele furtunei. Cel mai dramatic aspect a fost craterul de 60 m adancime care a inghitit o cladire cu 3 etaje si o intersectie. In urma furtunii, peste 160 persoane si-au pierdut viata.
Izvorul termal Morning Glory, SUA
Parcul Yellowstone din Wyoming are numeroase atractii fascinante. Pe langa zonele cu verdeata, terase calcaroase sau gheize, aici se afla si cateva izvoare termale. Cel mai renumit izvor termal este Morning Glory, care impresioneaza prin culorile superbe de verde smarald si galben stralucitor. Culorile provin de la bacteriile ce cresc in adancurile izvorului termal.
sursa: http://www.infoturism.ro
–––––––––––––––––––––––––––––––-
30. Tot adevărul despre contemporaneitatea oamenilor cu… dinozaurii
Din manualele scolare noi invătam, că dupa era paleozoică urmează cea mezozoică aceasta este era reptilelor gigantice — dinozaurilor. Fosilele din Mezozoic ne mărturisec, că candva (când?) ”sopârlele strasnice” (anume asa se traduce din greacă cuvântul ”dinozaur”) populau practic toată suprafata Pământului. Dar dacă toate speciile de animale (inclusiv si dinozaurii) au supravetuit Potopului, fiind luate de Noe in corabie, atunci reese ca dinozaurii erau contemporani omului, si nu au murit cu 65 milioane de ani pana la aparitia omului, dupa cum afirma teoria evolutiei. Există dovezi stiintifice in favoarea acestei afirmatii? Raspunsul este: da, există. Si chiar destul de convingătoare si suficiente. ”Urmele picioarelor pe teoria evolutiei” — asa a caracterizat ziarul Star Telegram din 17 iunie 1982 descoperirea realizata in valea riului Paluxy, la 6 km. de orăselul Glen Rose, statul Texas. După ploile torentiale nivelul apei din riu sa ridicat si a spalat o parte din rocile sedimentare, dezgolind straturile de calcar, varsta carora după unele estimari traditionale evolutioniste a scarii geologice, ar trebui sa fie de 108 (!) milioane ani. La suprafata stratului s-au descoperit o multime de amprente a urmelor de dinozaur si om! Fusese descoperite si urme ”duble” , când dinozaurul calcă deasupra urmei piciorului uman, si invers — omul calcă peste urma lăsată de dinozaur. Renumiti antropologi au fost nevoiti sa recunoască ca aceste urme practic sunt identice cu cele ale omului modern. Inca o lovitură asupra adeptilor teoriei varstei Pământului cu milioane de ani a fost descoperirea făcută in regiunea Londra (statul Texas). In startul din gresie din ordovician, datat cu vârsta de 438 – 505 milioane de ani, a fost gasit îngropat in piatra un ciocan de fier forjat cu mîner de lemn. Desigur, putea sa nimerescă acolo numai pana la formarea gresiei. Mai devreme de jumatate de miliard de ani in urma? Putin probabil. Aparent, aceste straturi sau format cu mult mai tarziu si tabelul cronologic evolutionist necesita o revizuire substantiala. Punctul de vedere ca toate straturile din paleozoic sau format rapid în urma potopului mondial reprezintă cea mai plauzibila explicatie. Un an mai tarziu (1983) a apărut o publicatie care vorbea despre existenta unor descoperiri asemănătoare in muntii Kugitang Tau pe teritoriul Turcmenistanului. „In aceasta primavara expeditia Institutului geologic a Academiei de Stiinte din RSS Turcmenistan a descoperit peste 1500 de urme, lasate de dinozauri in muntii din sud-estul republicii. Impresionant este faptul că sunt prezente si urme identice de piciore ale omului modern, printre aceste animale preistorice”, – scria ziarul Мoscow News (1983, No.24, с.10). Ce este mai credibil — ca omul a existat cu 65 milioane de ani in urma sau dinozaurii au trăit până recent? In ultimul timp tot mai des insusi paleontologii îsi aduc lor surprize, descoperind oase de dinozaur ”proaspete” adica inca nefosilizate, iar pe 7 iulie 1993 un grup de cercetători ai universitatii Newcastle au reusit să distingă din astfel de oase proteine care nu reusise să se descompună. Însa cunoastem că proteinele se descompun foarte repede – cu sigurantă nu putea să se păstreze mai mult de 5000 de ani. Apare o întrebare: dacă omul si dinozaurul până nu demult erau bine cunoscuti, de ce nu au rămas mărturii in cultura istoriei umane. Însa si aceasta este o păcăleală! Pe Pământ practic nu există etnii, să nu fi pastrat in literatură, folclor sau obiecte de artă pe care sunt redate amintiri ale dragonilor uriasi, monstrii si a bestiilor. Cercetatorii americani au reusit sa identifice practic toate speciile de fosile gigantice pe baza desenelor de pe stânci a indienilor. Astfel de imagini găsim la babilonieni, sumerieni, britanici si chiar pe monumentele arheologice romane. Mai mult decât atât, precizia cu care au fost făcute aceste desene ne vorbeste ca pictorul văzuse personal aceste animale si nu le cunostea doar din auzite. In cronicile literaturei epice a popoarelor west-europene gasim o multime de referinte despre diversi dragoni. Conform mărturiilor cronicilor celtice vechi, regele Moridd (in latina Morvidus) a fost ucis si înghitit in anul 336 î.d.Hr. de monstrul gigantic Belua (de retinut faptul, că termenul de dinozaur a apărut abia în anul 1841, iar până atunci diferitele popoare numeau aceste animale diferit). Regele britanic Peredaru a avut mai mult noroc — el a invins in lupta cu un astfel de monstru în regiunea Llayn Llayon (Wales). Cronicile britanice de asemenea ne relatează o multime de locuri pe teritoriul actualului Wales, care cândva era populat de monstrii Afanc si Carrog, ce si-au primit denumirea dupa numele acestor fiinte. Unul din ultimii afanci a fost ucis in anul 1693 de Edward Lloyd in Llayn al-Afanc pe rîul Conway. Un loc considerabil îl au dragonii în scrierile epice scandinave. Asa de exemplu, Saga Volsunga glorifică ispravile luptătorului pe nume Sigurd, care a învins monstrul Fafnir. Fafnir se deplasa pe patru picioare glisind corpul greu pe pământ. Stiind ca pielea de pe spatele lui Fafnir este de nestrapuns cu lancea sau sabia, Sigurd a săpat o groapă pe drumul care îl traversa monstrul ca să ajunga la cascadă, si ascunzînduse în ea a străpuns animalul care trecea pe deasupra în burtă. În epoca medievală timpurie aflăm, că luptele cu dragonii practic erau cele mai populare ocupatii ale cavalerilor, cu exceptia turneelor si aventurilor romantice. Un loc central in literatura cavalerească îl ocupă poema anglo-saxonă Beowulf. După părerea unanima a cercetatorilor istorici, eroul acestei poeme nepotul regelui Grethel, Beowulf (495-583 e.n.) – personaj istoric real, care a luat parte la multe evenimente istorice reale. Insa necătând la alte lucruri principala ”profesie” a lui Beowulf a ramas — sezonul vânătorii de dragoni. Noi putem sa stabilim si data concreta a celei mai importante realizări a lui Beowulf — victoria asupra monstrului GRENDEL — anul 515 e.n. (anume în acest an cavalerul a înterprins renumita călătorie către regele danezilor Grothgaru). Durata vietii lui grendel putea să treacă de 300 de ani si spre sfîrsitul vietii, dragonul putea să atingă o înaltime de cateva ori mai înalta decât a omului, ceea ce nu reprezenta o problemă în a înghitii un om :). Pielea de pe corpul animalului era greu de stăpuns cu sabia sau sulita. Un adevărat monstru gigand, ce se putea misca rapid si fara zgomot pe două piciare puternice din spate, cele din fată însa erau mici, fragile si neajutorate fixate în aer. O descriere ce corespunde cu un Tyrannosaur. Beowulf, stiind locurile slabe ale animalului, ia tăiat lui grendel laba din fată, dupa care creatura a murit datorită sângerării rănii (nu e de mirare, deoarece tensiunea arterială a ti-rexului trebuia sa fie considerabilă pentru alimentarea cu oxigen a creerului). Beowulf si echipa sa, asa cum se cuvine profesionistilor acordau suficientă atentie studierii structurii, obiceiurile si stilului de viată a dragonilor. Descrierile prezentate in carte ne permit sa identificam practic toate tipurile de dragoni, mentionati în poema, cu fosilele de reptile descoperite de paleontologi. O personalitate istorică reala reprezintă de asemenea marele martir Gheorghii — originar din Capadocia, ce a atins pozitia de comita (comandant militar superior si consilier) pe timpul împaratului Diocletian. Cronicile au păstrat data si locul concret al mortii mucenice sf. Gheorghii – 23 aprilie anul 303, orasul Nikomedia (actual – Ismid). Însa o alta faptă a fost adaugată la numele său venerat în lumea crestină, un erou definit răsunător ca Victorios. Conform traditiei, în una din campaniile sale militare se afla în Beirut, pe timpurile celea oras fenician.Nu departe de oras, în muntii libanezi, se situa un lac. În el locuia un dragon rapitor, care a băgat groaza în locuitorii din împrejurimi. La îndemnul preotilor păgâni, localnicii aduceau regulat la lac un băiat sau fatăa ca jertfă si erau lăsati sa fie mâncati de dragon. Aflând despre aceasta sf. Gheorghii s-a luptat cu acest dragon, si i-a străpuns gâtul animalului cu o sulită, pironindul în pământ. După aceea el a luat balaurul (reptila, cum ar trebui denumită corect) si a duso în oras, unde i-a tăiat capul în prezenta multimii de oameni. Victoria sf. Gheorghii asupra dragonului a devenit un simbol măret al victoriei salvării oamenilor de către Crestinism în potriva păganismului uman. Cei interesant de remarcat, că această creatură se aseamană cu un dinozaur carnivor Baryonyx. Epizoadele de intilniri cu dragonii, mentionate în cronicile bisericesti sunt la fel de numeroase ca si în sursele laice. În special au trebuit sa se lupte cu ei razboinicii – mucenic Teodor Tiron (17 februarie anul 305, orasul Anas, Pont) si voevodului Herculean Theodore Stratilatus (8 februarie anul 319). În cronicile bisericii din Canterbury (Marea Britanie) e remarcat, ca în ziua de vineri, 16 septembrie anul 1449 nu departe de localitatea Little Conrad la hotar dintre regiunile Suffolk și Esseks multi locuitori au văzut lupta dintre două reptile gigantice. O trăsătură caracteristică tuturor istoriilor descrise mai sus este prezenta în mare numar a detaliilor tehnice si lipsa oricarei proprietăti supranaturale, tipic pentru mitologii. Acestea sunt doar câteva din istorisirile întilnirii omului cu dinozaurii, mentionate în sursele europene. Dar cate mai sunt în Indo-China, Japonia, America de Nord și de Sud, Africa, Asia, Orientul Mijlociu? Si toate dintre acestea, precum si multe altele rămase în afara exemplelor de istorii mentionate, marturisesc despre faptul că stămosii nostrii nu cu atât de mult timp în urma, în ciuda cronologiei evolutioniste si teoriei antropogenezei, erau, asa cum o descrie abordarea creationistă, „personal” cunoscuti cu dinozaurii. Cel mai umitor este, că o multime de mentionari despre dinozauri gasim chiar si in Biblie.
sursa: moldovacrestina.md
–––––––––––––––––––––––––––––––-
31. Top 10 Cele mai proaste decizii militare din istoria omenirii
10.Invadarea Rusiei – Napoleon Bonaparte (iunie 1812)
Pana in acest moment al carierei sale, Napoleon era cunoscut pentru victoriile sale continue. A cucerit aproape toate provinciile din Europa care nu s-au aliat cu el si foarte repede a detinut cea mai mare armata din Europa de pana atunci, neavand ce sa faca cu ea. Asadar Napoleon a privit spre Rusia. Napoleon a invadat Rusia cu 750000 de oameni si nu prea a avut o mare lupta. Rusii s-au retras in inima tarii si au ars totul in calea lor. Rezultatul? Napoleon a ajuns la Moscova si a gasit doar niste ramasite arzande, astfel ca a decis sa se intoarca. De aici au inceput problemele. Au fost atacati constant de micute unitati de lupta rusesti, iar dupa o vreme toate proviziile lor au inceput sa se termine. Daca asta nu a fost de ajuns, i-a prins iarna si din 750000 de oameni cati au plecat, s-au intors mai putin de 200000.
9. Alamo – Gen. Santa Anna (februarie 1836)
Gen. Santa Anna, aka Napoleon al Vestului, a decis ca vrea sa predea o lectie despre politica mexicana unei garnizoane mici cu armata sa imensa. In loc ca aceasta operatiune sa decurga foarte repede, mai mult din orgoliul lui Santa Anna, armata mexicana a petrecut mai multe zile sustinand atacul asupra micutului fort. Acest ragaz a oferit guvernului texan timpul necesar sa se organizeze, sa dea timp oamenilor sa fuga si sa reorganizeze armata texana. Rezultatul final a fost lupta de la San Jacinto unde batranul Santa Anna a fost prins motaind (la propriu) si asa s-a nascut Republica Texana.
8. Adaugarea grasimii la carabine – Cativa birocrati britanici (mai 1857)
Cartusele in cauza erau pentru noua carabina Pattern 3 Enfield, care a inlocuit veche carabina. In 1957, cartusele nu erau din alama, erau din hartie, si pentru a incarca arma, fiecare trebuia sa muste din capatul cartusului si sa verse praful de pusca pe teava. Dar, grasimea cu care erau unse cartusele era grasime animala. Aceasta putea fi obtinuta de la porci sau de la vaci. Majoritatea trupelor straine ale britanicilor erau musulmani sau hindusi, in special in India. Porcii sunt scarbosi pentru musulmani si vacile sunt sacre pentru hindusi, asa ca a pune grasime animala in gura si se parea un pacat. Ceea ce a rezultat s-a numit Revolta Sepoy. Soldatii indieni au refuzat sa atinga cartusele ceea ce a dus la o revolta. Cand primii soldati au fost pedepsiti de generalii britanici, restul lor au inceput o revolta sangeroasa care a durat 13 luni.
7. Pierderea planurilor de lupta – Ofiter CSA necunoscut (septembrie 1862)
In timpul Razboiului Civil American, una din calitatile care l-a facut pe generalul Robert E. Lee atat de cunoscut a fost faptul ca facea totul in taina. Trupele lui pareau ca apar, lupta, iar apoi dispar ca prin minune. In realitate nu este nimic supranatural, ci el avea un plan de lupta foarte bine facut. Imaginati-va ce s-ar intampla daca inamicul ar pune mana pe o copie a acestuia. Exact asta s-a intamplat in Batalia de la Sharpsburg in septembrie 1862. Armata Generalului George McClellan, care masura 90000 de oameni, se deplasa pentru a-l intercepta pe Lee si a ocupat un camp pe care Lee il parasise cu caeva zile in urma. Intr-un cort, doi soldati au gasit o copie detaliata a planului de lupta al lui Lee, in care erau infasurate trei tigari. Rezultatul ar fi fost mult mai catastrofal pentru armata lui Lee daca McClellan nu ar fi asteptat 18 ore inainte sa se decida sa se foloseasca de acest avantaj. Batalia de la Sharpsburg este cea mai sangeroasa zi de lupta din istoria Americii, in care 23000 de oameni au fost ucisi si nenumarati au fost raniti.
6. Neurmarirea inamicului – Gen. George Meade (iulie 1863)
Cateodata ar parea ca Lee are un inger pazitor. In toate cazurile, decizia lui George Meade de a-l lasa sa scape este un alt exemplu al norocului lui Lee.
5. Ignorarea mitralierei – George A. Custer (iunie 1876)
In general este o idee buna ca atunci cand o arma noua apare sa fie folosita de catre militari. Gatling Gun era noua mitraliera care trecuse testele. Custer a decis sa nu foloseasca aceste mitraliera cand a pornit marsul impotriva unui mica satul indian. Motivul lui a fost faptul ca ii va incetini inaintarea. Acestea arme ar fi egalat fortele in acea batalie, unde indienii erau superiori. In general, in luptele cu acestia, cand aparea o arma noua, indienii se retrageau.
4. Invadarea Gallipoli – Winston Churchill (aprilie 1915)
Churcill a propus ca un al treile front sa fie deschis in vestul Mediteranei. Mai exact, a planuit un atac asupra Imperiului Otoman. Totul a fost bine planuit pe hartie si parea un o idee buna. Campania Gallipoli a avut loc in peninsula Gallipoli in Turcia de la 25 aprilie 1915 pana la 9 ianuaria 1916. A fost o batalie crunta, iar socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea de pe hartie, deoarece turcii i-au asteptat cu intariri si arme grele.
3. Invadarea Uniunii Sovietice – Adolf Hitler, (September 1941)
Puteti sa va uitati la locul 10. Inlocuiti ‘Napoleon’ cu ‘Hitler’ si ‘Rusia’ cu ‘Uniunea Sovietica’ si veti avea aceeasi poveste. Operatiunea Barbarossa a fost, fara niciun dubiu, exemplul perfect pentru cei care nu invata din greseli.Adolf Hitler a demonstrat ca nu numai tinerii gandesc: ‘Mie nu mi se poate intampla’.
2. Controlul razboiului din umbra – Lyndon B. Johnson (august 1964)
Imediat dupa ce Lyndon B. Johnson i-a luat locul la presedentie lui JFK, acesta din urma fiind asasinat, a extins implicarea Americii p teritoriul Vietnamului. Din pacate pentru soldati, LBJ se informa din sondajele de opinie, iar un razboi nu se conduce dupa sondaje. Din cauza faptului ca Johnson vroia sa aiba totul in mana, nepasind pe campul de lupta, i-a incetinit foarte mult pe americani, acestia fiind mereu cu un pas in urma in jungla vienameza. LBJ trebuia informat intotdeauna inainde de o operatiune si era obligatoriu ca armata sa astepte raspunsul sau. Intr-un final, decizia acestuia de a incepe razboiul in Vietnam doar pe baza sondajelor de opinie, s-a dovedit una nu prea inteligenta, astfel ca in 1968 acesta s-a retras din cadrul alegerilor prezidentiale.
1. Invadarea Afghanistanului – Yuri Andropov (decembrie 1979)
De secole, multe tari (de la indieni, la Imperiul Britanic si la fundamentalistii islamici) au incercat sa isi impuna punctul de vedere asupra Afghanistanului. Drept urmare, afghanii sunt foarte duri si pot lupta ca niste demoni. 1200 de ani de istorie s-au pierdut in 1979, in momentul cand sovieticii au trimis o armata mare in Kabul pentru a promova atat de putin popularul guvern comunist. Ce a urmat au fost 10 ani de teroare insangerata. Sovieticii ii vanau pe afghani din elicoptere. CIA a vazut o sansa sa intoarca ‘favoarea’ sovieticilor pentru ‘ajutorul’ dat Statelor Unite in razboiul din Vietnam, asa ca au inceput sa livreze arme masive, precum aruncatoare de rachete, perfecte in lupta cu fortele aeriene, care erau in slujba Afghanistanului. Intr-un final, Uniunea Sovietica a pierdut 15000 de oameni si miliarde de ruble, iar in schimb nu au castigat nimic. Afghanistanul a fost aproape distrus, o ocazie buna pentru gruparea Taliban sa preia controlul.
–––––––––––––––––––––––––––––––-
32.Adevărul despre Marea Neagră şi compoziţia ei
Umanitatea se mişcă în grabă spre Sfârşitul lumii! În toate direcţiile de navigaţie, precum şi atlase, se indică că adâncimea medie a Mării Negre este de 1.300 de metri. De la suprafaţa până la partea de jos a bazinului de mare este într-adevăr aproape un kilometru şi jumătate, dar ceea ce suntem obişnuiţi sa gândim că este marea, are o adâncime ,care este mult mai mică, aproximativ 100 de metri. Mai jos este ascuns un abis otrăvitor fără viaţă şi periculos mortal. Această descoperire a fost făcută de expediţia rusă oceanografică în 1890. Măsurătorile au arătat că marea este aproape în întregime umplută cu hidrogen sulfurat dizolvat, un gaz otrăvitor, cu miros de ouă stricate. În centrul Mării Negre zona cu hidrogen sulfurat se apropie de suprafaţa de aproximativ 50 de metri mai aproape de ţărm, iar la adâncime se ridică până la 300 de metri. În acest sens, Marea Neagră este unică, ea este unica mare din lume fără un fund solid. Lentila convexă de lichid stă sub un strat subţire superior, în care sunt concentrate toate formele de viaţă marine. Lentila respiră, din timp în timp răzbătând la suprafaţă din cauza vânturilor. Spargeri majore sunt mai puţin frecvente, ultima a avut loc în timpul cutremurului de Yalta din 1928, atunci când chiar şi departe de mare se simţea un miros puternic de ouă stricate şi la orizontul marin răsunau tunete fulgerătoare , lăsând pilonii de flăcări în cer (Hidrogenul sulfurat H2S este un gaz inflamabil şi exploziv otrăvitor). Pana in prezent, se duc dezbateri cu privire la sursa de hidrogen sulfurat în adâncurile Mării Negre. Unii cred că principala sursă este restabilirea sulfaţilor cu ajutorul bacteriilor la descompunerea materiei organice moarte. Alţii rămân la ipoteza hidrotermală, şi anume: apariţia hidrogenului sulfurat de la fisuri în fundul mării. Se pare, că cele două cauze coexistă. Marea Neagră este făcută astfel încât schimbul de apă cu Marea Mediterană se produce în pragul Bosfor, la o mica adâncime. În Marea Marmara şi mai departe se duce apa, desalinizată de scurgeri din râu, şi, prin urmare, o apă mai uşoară , iar în întâmpinare, prin pragul Bosfor în adâncurile Mării Negre se scurge apa sărată mediterană, care este mai grea. Se pare că s-a format ceva de genul de o lagună gigantică, în adâncurile căreia în ultimele şase sau şapte mii de ani, s-a acumulat treptat hidrogenul sulfurat. În prezent, această masă acvatică moartă constituie mai mult de 90 la sută din volumul mării. În secolul al XX din cauza poluării antropogene cu materie organică hotarul zonei de hidrogen sulfurat s-a ridicat de la adâncimi cu 25 – 50 de metri. Oxigenul din stratul subţire din partea de sus a mării nu dovedeşte să oxideze hidrogenul sulfurat, care stă în partea de jos. Zece ani în urmă, această problemă a fost considerată una din cele prioritare în ţările din regiunea Mării Negre. Hidrogenul sulfurat este o substanţă foarte toxică şi explozivă. Intoxicaţia are loc la concentraţii care variază de la 0.05npână la 0.07 mg/m3. Concentraţia maximă admisibilă a hidrogenului sulfurat în aerul din zonele populate este 0.008 mg/m3. Potrivit unor experţi şi cercetători, pentru detonarea hidrogenului sulfurat din Marea Neagra este suficientă o rezervă de energie echivalentă cu Hiroshima. În acest caz, consecinţele dezastrului vor fi comparabile cu cele, dacă un asteroid cu o masă de 2 de ori mai mică, decât masa Lunii, ar lovi planeta noastră. În total, în Marea Neagră sunt mai mulţi de 20 mii km cubi de hidrogen sulfurat. Acum, această problemă a fost dată uitării din cauza unor circumstanţe inexplicabile. Cu toate acestea, problema persistă. La începutul anilor 1950, în golful Walvis (Namibia) cursul ascendent a emis pe suprafaţa un nor de hidrogen sulfurat. Până la o sută şi cincizeci de mile pe uscat se simţea un miros de hidrogen sulfurat, s-au întunecat pereţii caselor. Mirosul de ouă stricate deja înseamnă depăşirea concentraţiei maxime admise. De fapt, locuitorii din Africa de Sud- est au suferit un atac de gaze. În Marea Neagră atacul de gaze poate fi mai puternic. Mii de antreprenori, care fac banii, exploatând Marea Neagră, nici nu bănuiesc că în curând afacerile lor se vor sfârşi, şi coasta Mării Negre dintr-o zonă balneară se va transforma într-o zonă de dezastrul ecologic, periculoasă pentru oamenii. Acest lucru se aplică, în special, la coasta Mării Negre în regiunea Caucaz, unde după presupunerile oamenilor de ştiinţă, este cea mai probabilă eliberarea în atmosferă a cantităţilor mari de hidrogen sulfurat. În 2007, au existat, de asemenea, rapoarte despre decesul în masă al delfinilor din Marea Neagră. Dar o abordare rezonabilă a afacerilor, ar putea transforma probleme în beneficiul economiei şi energiei. Apele Mării Negre conţin argint şi aur. Argintul extras în total ar constitui aproximativ 540 de mii tone. Aurul – 270 mii de tone. Este cunoscut faptul că la adâncimi sub 50 de metri în straturile profunde ale Mării Negre se găseşte un depozit imens de hidrogen sulfurat (aproximativ un miliard de tone). Hidrogenul sulfurat este un gaz inflamabil, care la ardere emană o cantitatea corespunzătoare de căldură. Cu alte cuvinte, este un combustibil pe care ar trebui să-l utilizăm. Astfel, din apele Marii Negre se pot obţine hidrogen şi sulf, sau acid sulfuric. Rămâne doar să extragem hidrogen sulfurat din straturile profunde ale mării. La începutul secolului râul Don a dat în bazinul Azov-Marea Neagră până la 36 km3 de apă dulce. Până la începutul anilor 80, acest volum s-a redus la 19 km3: industria metalurgică, instalaţii de irigare, irigarea câmpiilor, apeductele urbane. Construirea centralei atomice Volgodonsk a luat încă 4 km 3 de apă. O situaţie similară a avut loc în timpul anilor de industrializare şi la alte râuri din bazinul Mării Negre. Ca urmare a subţierii stratului superficial, în Marea Neagră s-a redus drastic cantitatea organismelor biologice. De exemplu, în anii 50 efectivul delfinilor a ajuns la 8 milioane de specii. La ziua de azi delfinii din Marea Neagră au devenit o raritate. Fanii sportului subacvatic privesc cu tristeţe resturile vegetaţiei şi peşti rari, au dispărut diferite specii de moluşte rapana. Macrou, pălămida, scrumbia au dispărut în anii 1990 ca o specie comercială. În Marea Neagră au dispărut chiar şi midiile.
Sursa: www.perunica.ru
––––––––––––––––––––––––––––––––
33. Secretul pietrelor de la piramidele egiptene a fost descoperit
Fizicienii de la Fundaţia FOM şi Universitatea Amsterdam au descoperit un secret antic – cum transportau egiptenii pietrele pentru piramide. Specialiştii au simulat procesul în laborator. Potrivit acestora, egiptenii foloseau un fel de sanie pentru a transporta uriaşele pietre. Egiptenii umezeau nisipul pe deasupra căruia trăgeau sania antică. Cu ajutorul unei cantităţi potrivite de apă, numărul de oameni care trăgeau pietre se putea înjumătăţi. Descoperirea a fost publicată ieri în “Physical Review Letters”, potrivit site-ului phys.org. Piramidele egiptene au folosit pietre uriaşe care nu se găseau în apropiere. Ele trebuiau transportate prin deşert, iar toată lumea s-a întrebat cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Practic, aceste obiecte uriaşe erau amplasate pe un soi de sanie, iar sub aceasta nisipul era udat pentru a scădea forţa de frecare. Experimentele au demonstrat că umezeala potrivită înjumătăţeşte forţa de care este nevoie. Ei au studiat în laborator cu versiuni miniaturale ale pietrelor şi greutăţilor acestora. Le-au amplasat deasupra nisipului, iar între au pus o bucată de piatră, care imita sania antică. În momentul când nisipul devenea din ce în ce mai umed, forţa necesară scădea. Practic, apa unea nisipul. De ce ştim că egiptenii au folosit această tehnică? O pictură murală din acele timpuri arată o persoană care este trasă de o sanie în faţa căreia se toarnă apă. Ce nu ştim încă? Egiptenii au dus pietrele până la piramide, dar cum le-au urcat la altitudinea maximă, în vârful acesteia?
Mai veche decât Marea Piramidă: arheologii au găsit o piramidă care datează de acum 4.600 de ani…
Arheologii au descoperit în Egipt o piramidă mai veche decât Marea Piramidă de la Giza. Aceasta are peste patru milenii vechime şi este parte a unui grup de şapte piramide „provinciale“. Piramida descoperită de arheologi în Sudul Egiptului a avut o înălţime de circa 13 metri şi se presupune că a fost construită cândva în vremea faraonului Huni, care a domnit între 2.635 şi 2.610 î. Hr., sau în vremea lui Snefru, faraon din 2.610 până în 2.590 î. Hr. În prezent, piramida ajunge la o înălţime de aproximativ cinci metri. Ea este inclusă în clasa piramidelor „provinciale“ întâlnite, de obicei, în preajma unor aşezări mai mari, scrie NBCNews. Spre deosebire de marile piramide ale Egiptului, acestea nu au camere interioare şi nu sunt destinate înmormântării faraonilor. Şase dintre cele şapte monumete au dimensiuni similare, cu o bază de lăţimea 18,4 metri şi lungimea de 18,6 metri. Gregory Marouard, liderul acestui proiect, a spus că aceste construcţii au suficiente asemănări încât să se poată presupune că au fost construite după acelaşi plan în aceeaşi perioadă. Pe partea estică a noii piramide descoperite a fost identificat şi un loc unde erau aşezate alimente pentru diversele ritualuri făcute de vechii egipteni. La baza acesteia s-au găsit rămăşiţele unor copii.
Piramidele, folosite ca… arme militare:
1.Piramida americană abandonată în pustiu, folosită pentru a detecta ameninţările faţă de SUA. Armata Statelor Unite ale Americii are abandonate pe teritoriile sale mai multe unităţi militare care au încetat să mai fie folosite, multe dintre ele devenind uneori sursa speculaţiilor sau ale teoriilor conspiraţioniste. Un caz inedit este cel al fostului complex de securitate Stanley R. Mickelsen in nordul Dakotei, activ în timpul Războiului Rece, care seamănă aşa de bine cu o piramidă, încă lasă impresia vizitatorilor că se află în Egipt. Oricine vizitează oaşul Nekoma din statul Dakota de Nord, situat în apropierea graniţei cu statul Canada, ar putea fi surprins să găsească în mijlocul pustietăţii o piramidă uriaşă, abandonată. Această construcţie cu aspect bizar a fost sediul unuia sistemele americane de apărare antirachetă, folosit în perioada Războiului Rece, al cărui scop era de a detecta şi de a doborî orice rachete lansate de Uniunea Sovietică. Construirea complexului militar din Nekoma a fost finalizată în 1975, iar sistemul de detectare a rachetelor străine realizat în formă de piramidă era dotat cu 30 de proiectile Spartan şi 16 rachete Sprint cu rază scurtă de acţiune, relatează „The Daily Mail”, potrivit unor documente ale Bibliotecii Congresului american. În februarie 1976, la mai puţin de un an de funcţionare, complexul a fost închis în mod oficial şi toate operaţiunile au fost sistate.
2. Un robot va explora tunelele secrete din Piramida lui Keops. Vreme de 4.500 de ani, nimeni nu a ştiut ce stă ascuns în spatele a două porţi de stâncă din adâncurile Marii Piramide din Giza, Egipt. În tot acest timp, monumentul i-a înrobit, fascinat şi frustrat pe toţi cei care au încercat să pătrundă în interior şi să-i afle secretele. Acum, o echipă de cercetători de la Universitatea din Leeds, Marea Britanie, lucrează alături de Consiliul Suprem al Antichităţilor din Egipt pentru a dezvolta un robot ce va săpa şi explora tunelurile Marii Piramide, informează „The Independent”. Vor săpa în piramidă Monumentul, cunoscut şi sub numele de Piramida lui Keops, după numele regelui care a cerut să fie construită în 2560 î.Hr., este singura minune a lumii antice care nu s-a prăbuşit încă. În inima piramidei se află două încăperi: camera regelui şi cea a reginei. Din prima pornesc două tuneluri înclinate la 45 de grade spre exterior. Egiptologii presupun că acestea au fost construite pentru ca spiritul regelui să poată ţâşni spre cer, pentru a-şi face loc printre stele. Cu ajutorul robotului ce va putea pătrunde prin tuneluri, oamenii de ştiinţă speră să descifreze misterele piramidei. „Lucrăm la acest proiect de cinci ani. Tunelul nordic este blocat de calcar, iar cel sudic a fost explorat numai pe o porţiune mică. Noi vom determina cât de gros este materialul care le blochează şi vom încerca să forăm în el fără a deteriora piramida. Acum pregătim ultimele detalii ale robotului şi sperăm să-l trimitem în subteran până la sfârşitul anului”, a declarat Robert Richardson, de la departamentul de inginerie mecanică al Universităţii din Leeds.
Piramidă uriaşă de cristal În Triunghiul Bermudelor!
Mai multe structuri subacvatice de formă piramidală, au fost descoperite la începutul acestui an, în Triunghiul Bermudelor la o adâncime de două mii de metri. Conform oamenilor de știință este vorba despre piramide gigantice impresionante, aparent din sticlă groasă sau cristal, una dintre ele fiind mai mare decât piramida lui Keops din Egipt. Structurile bizare au fost identificate cu ajutorul unui sonar. Piramidele au stârnit adevărate valuri de uimire atât printre oamenii de știință cât și printre internauți. Și, bineînțeles, că speculațiile nu au întîrziat să apară având în vedere diversele dispariţii, fenomene ciudate și anomalii bizare derulate de-a lungul timpului care nu au putut fi explicate prin circumstanţe naturale. Alţii insistă că respectivele structuri ar fi niște rămăşiţe ”moștenite” de la o avansată civilizație necunoscută. De fapt niște tehnologii fantastice, probabil dispozitive bazate pe energie, care efectiv depăşesc spaţiul şi timpul şi deschid porţi către alte realităţi. Este cu adevărat șocant atât pentru iubitorii de descoperiri arheologice dar și o adevărată provocare pentru vânătorii de mistere. Oamenii de știință americani şi francezi care efectuează cercetări în zona Triunghiului Bermudelor, susţin că piramidele de pe fundul mării Caraibe nu a fost cercetate niciodată până acum. Una dintre piramide are o bază de 300 de metri și o înălţime de 200 de metri, iar distanţa de la bază la vârf este de aproximativ de 100 de metri. Rezultatele analizelor au demonstrat că respectivele structuri au fost realizate din sticlă sau cristal, fiind în întregime netede şi parţial translucide. Iar ca să sporească și mai mult misterul, în vârful uneia dintre piramide se află două găuri mari, iar apa mării, la viteză semnificativă, intră prin cea de a doua gaură şi astfel se formează un vortex gigant, acest lucru creând valuri mari şi un fenomen de ceaţă pe suprafaţa mării. Astfel, s-ar putea explica multele și enigmaticele dispariţii de aeronave şi vase de navigație în zona Triunghiului Bermude. Un studiu mai detaliat în timp, probabil va aduce un rezultat care acum este greu de anticipat. Oamenii de știință au procesat însă o parte dintre datele culese şi au concluzionat că e posibil ca piramida să fi fost înălțată iniţial pe continent, dar un cutremur devastator a schimbat complet geografia peisajului. Alţi oameni de ştiinţă susţin că în urmă cu mii de ani, apele din zona Triunghiului Bermude reprezentau una dintre activităţile de bază ale oamenilor Atlantidei şi piramidele de pe fundul mării ar fi fost un depozit de aprovizionare pentru ei. Poate că structura ciudată reprezintă un adăpost subacvatic pentru entitățile (sirene) descoperite pe țărmul plajei Washingtonului în 2004, aşa-numitele „maimuţe acvatice” după cum susține „Animal Planet” în ”Mermaids: The Body Found”. Potrivit presei americane structura ciudată a fost semnalată în 1968 de către doctorul Ray Brown din Mesa, Arizona. El a făcut scufundări alături de niște prieteni într-o regiune din afara Bahamasului, cunoscută sub numele de „Limba oceanului”. Zona are acest nume pentru că o porţiune din fundul mării de forma unei limbi se extinde în afara insulei, înainte de se prăbuşi brusc în adâncimi mai mari. Doctorul a explicat că s-a separat de prietenii săi cu care făcea scufundări și a dat peste o un obiect negru masiv ce se ridica de pe fundul oceanului sub forma unui morman care abia se desluşea. Privind cu atenţie, a constatat că obiectul avea forma unei piramide. Dând ocol construcției, în final a descoperit o intrare şi a decis să-i exploreze interiorul. A trecut printr-un culoar îngust și în cele din urmă a ajuns într-o cameră dreptunghiulară mică, cu un plafon în formă de piramidă cu vârful în jos. A constat cu uimire că pereții respectivei camere nu conţineau alge sau coral. Nu aveau nici o pată! Cu toate că nu avea nici o lanternă, Brown a putut vedea totul, camera fiind bine luminată, și oricât s-a străduit să descopere sursa invizibilă de lumină, nu a reușit. Dar atenția i-a fost atrasă de o tijă metalică, de trei centimetri în diametru, atârnând în centrul camerei la capătul căreia era ataşată o bijuterie conică cu multe faţete roşi. Direct sub această tijă cu bijuterie, în mijlocul camerei, se afla un postament de piatră cioplită având o placă de piatră. Pe placă erau o pereche mâini sculptate, dintr-un metal de culoarea bronzului, care păreau arse şi înnegrite, ca în cazul în care au fost supuse la căldură foarte mare. Între degetele acestor mâini, direct sub tija cu bijuterie din vârful piramidei, era o sferă de cristal cu un diametru de zece centimetri. Brown a încercat să miște tija de metal și apoi bijuteria, dar nu a reușit. A revenind la sfera de cristal și, spre uimirea lui, s-a separat cu uşurinţă dintre degete mâinilor de bronz. Nu a petrecut prea mult timp acolo deoarece aerul era pe sfârșite. Cu sfera de cristal în mâna dreaptă a înotat către suprafață. În timp ce părăsea zona, Brown a declarat că a simţit o prezenţă nevăzută şi a auzit o voce spunându-i să nu se mai întoarcă niciodată acolo. Mai târziu, când cristalul a fost studiat de către cercetători, a constat cu uimire că are proprietăți deosebite. Dar să revenim la piramidelor subacvatice. Recenta structură descoperită în Caraibe nu este prima de acest tip. O altă descoperire misterioasă a fost făcută de către exploratorul Tony Benik, în 1970, sub apă în largul coastei Cubei. Acolo se află o piramidă uriaşă aflată la o adâncime de trei mii de metri. Benik pretinde că piramida are în vârf un cristal opac uriaş care pulsează și atunci când a emis lumină inscripțiile misterioase au devenit vizibile. Având în vedere mulțimea de ruine subacvatice împrăştiate în Caraibe, se poate vorbi despre o civilizaţie vastă care s-a extins din apele costale începând din Florida Keys, îndreptându-se către apele din Bahamas, trecând pe lângă Bimini şi apoi spre Est în Oceanul Atlantic. Dar să nu uităm de exploratorul Ari Marshall care, în 1977, a făcut o descoperire misterioasă. Navigând în partea de sud a Oceanului Atlantic, echipa a dat peste o piramidă care funcționa sub impulsul unei tehnologii necunoscute. La aproximativ 200 de metri adâncime, în timp ce fotografia structura, în ciuda faptului că apele erau întunecate la acea adâncime deoarece acolo jos nu ajunge prea multă lumină, apa din jurul piramidei era iluminată de strălucirea structurii şi părea de-o culoare verde fosforescent. Calvin Jones, din cadrul departamentului de resurse istorice din Florida, a declarat că „Ideea unei structuri piramidale, mai ales că vorbim de una făcută din sticlă la mai mult de 10 de metri de apă sărată – sunt şanse de aproximativ unu la un milionsă fie reală. Dar e posibil să fie din sticlă numai dacă piramida a fost construită între anii 10.000 î.Hr. şi 6.000 î.Hr., când platoul continental nu era acoperit de apă”. Arheologii sunt cât de cât de acord cu Calvin Jones în ce privește perioada de timp. Dar s-au iscat alte o mie de controverse. Conform analizelor, piramidele din Est sunt datate a fi construite în anii 4.000 î.Hr. şi toate piramidele din Lumea Nouă sunt datate aproximativ 1 AD. Deci orice astfel de structură din largul coastei Floridei ar trebui să aibă o vechime cu cel puţin 2.000 de ani mai mare decât toate celelalte piramide cunoscute. Urmează alte analize. (abovehtopsecret). ”Triunghiul Bermudelor” (în engleza „The Bermuda Triangle”) cunoscut şi sub numele de ”Triunghiul Diavolului” este o zonă triunghiulară din Oceanul Atlantic mărginită la extremităţi de Miami, Bermuda şi Puerto Rico. Există unele speculații cum că în această regiune se întâmplă foarte des fenomene paranormale, cum ar fi: dispariții ale unui număr mare de vase și aparate de zbor, activități paranormale în care legile fizicii sunt date peste cap, puse inclusiv pe seama ființelor extraterestre. Suprafața triunghiului este de aproximativ 1.2 milioane km² După unii misterul ar data din timpul lui Columb. Chiar şi aşa, estimările variază între 200 şi 1 000 de incidente în ultimii 500 de ani. Howard Rosenberg susţine că în 1973 Paza de Coastă SUA a răspuns la peste 8 000 de cereri de ajutor în zonă şi că peste 50 vase şi 20 avioane s-au scufundat în Triunghiul Bermudelor în ultimul secol.
––––––––––––––––––––––––––––––––
34. Dacii – Adevăruri tulburătoare
Informaţiile prezentate în acest film documentar răstoarnă multe dintre teoriile pe care este construită istoria României. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizează recuperarea adevărului istoric, iar acesta este primul pas hotărât! Aşa după cum veţi constata, dovezile ştiinţifice la care se face referire şi argumentaţia bazată pe izvoare istorice autentice aduc informaţii inedite şi extrem de valoroase, capabile să determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt susţinute de personalităţi şi specialişti care merită cu adevărat să fie ascultaţi: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Şef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival Internaţional Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apărării Naţionale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militară Naţională), Prof. univ. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umană al Universităţii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardoș (cercetător ştiinţific biolog specialist genetică – Institutul Victor Babeş), Prof. doctorand Sebastian Stănculescu (paleografie şi antropologie culturală). Rezultatele cercetărilor recente de paleogenetică realizate la Hamburg, Germania, pe oase şi dinţi din situri româneşti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul întrebării teoriile pe care se bazează istoria oficială a României. Este actuala populaţie a României continuatoarea populaţiilor tracice şi pretracice de acum 3000 – 5000 de ani? Suntem noi înrudiţi genetic cu italienii? Iată doar două dintre multele întrebări tulburătoare la care acest film documentar doreşte să răspundă cu argumente bine întemeiate. Recuperarea adevărului istoric este un demers indispensabil recuperării demnităţii naţionale. Dacii, “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, aşteaptă să li se facă dreptate! (Sursa text și video: blogul personal al lui Daniel Roxin). Moștenirea dacilor este clar dusă pe apa sâmbetei… Chiar dacă sunt protejate prin lege, cetăţile dacilor din Munţii Orăştie, vestigii de o valoare excepţională, incluse în patrimoniul mondial al UNESCO, sunt angrenate într-un proces de distrugere iremediabilă, consecinţă atât a lipsei de implicare a instituţiilor abilitate, a sustragerii pieselor de valoare din siturile arheologice, cât şi a mutilărilor deliberate. Vom rămâne martorii ,,inocenţi” ai acestei tragedii ireparabile a patrimoniului cultural şi spiritual pe care s-a clădit civilizaţia creştină românească? Interlocutori: Vladimir Brilinsky, redactor şef al revistei “Dacia magazin”, dr. Napoleon Săvescu, preşedinte “Dacia Revival International” din New York, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucureşti, prof. dr. Theodor Codreanu, Huşi. În lunile din urmă câteva publicaţii şi un fim plasat în mediul virtual au produs o mare emoţie în rândul celor care sunt convinşi că dacii au fost creatorii culturii europene şi că noi „ nu suntem urmaşii Romei”! Subiectul nu este deloc nou. În anii 80 el a fost „fabricat” din tot soiul de fragmente mai vechi, unele din secolul al XIX-lea, la care se adăugau elucubraţiile unei persoane ( Iosif C.Drăgan) stabilite prin Italia. A rezultat un „curent” care susţinea că daco-geţii, ca ramură a „marelui neam tracic”, au fost creatorii unei civilizaţii de excepţie la nivelul Europei antice. Mai mult, că daco-geţii, într-un anume moment, au reuşit crearea unui stat centralizat sub regele Burebista! Nici măcar în acei ani nu s-a ajuns însă la afirmaţii precum cele din prezent. Oricum, ceea ce se susţine acum depăşeşte cu mult nu doar bunul simţ cât mai ales cunoaşterea istoriei atâta cât se poate prin prisma izvoarelor istorice. Pentru că cei care au lansat aceste teorii de-a dreptul elucubrante nu numai că nu sunt istorici, dar sfidează minima cunoaştere de specialitate. Subiectul este mult prea serios pentru a nu fi tratat serios. De aceea vom încerca să demontăm, piesă cu piesă, toate afirmaţiile pe care le acuzăm ca fiind nu doar antinaţionale ci de-a dreptul ofensatoare pentru noi înşine dar şi pentru alţii.
Problema izvoarelor
Susţinătorii opiniilor potrivit cărora dacii/geţii au fost creatorii civilizaţiei romane şi nu numai nu cunosc o minimă analiză critică a surselor istorice sau o ignoră chiar dacă sunt între ei unii care dispun de titluri academice. Amestecă date din diferite epoci istorice, la o distanţă de cel puţin 3-4000 de ani unele de altele, inserează tot soiul de texte care n-au nimic în comun cu istoria noastră, încercând să transmită sentimentul unei „continuităţi”. Un prim caz este cel legat de aşa-zisele tăbliţe de la Tărtăria, considerate drept „prima scriere” din istoria umanităţii, atribuite unei populaţii pe care nu o cunoaştem absolut deloc, dar care se plasa, în timp, în neolitic! Că acea populaţie nu are absolut nimic cu dacii ori geţii de mult mai târziu n-are nicio împortanţă pentru autorii acestei mistificări. De altfel trebuie spus că cercetările de la Tărtăria abia dacă au început (prin anii 60!) şi au fost…abandonate. Trebuie spus, apăsat, că populaţiile neolitice – cel puţin în arealul nostru istoric – nu au lăsat scris absolut nimic, că aşa-zisele texte de pe tăbliţele în cauză pot fi orice, inclusiv ornamente pentru nişte pandantive după cum par cel puţin două dintre artefacte. Nu există nicio dovadă cât de cât acceptabilă că între populaţiile neolitice şi cele de mai târziu ar fi existat o legătură. Dimpotrivă. Odată cu pătrunderea populaţiilor numite drept indo-europeni din care se presupune că au făcut parte tracii (deci şi geţii şi dacii) culturile neolitice cam dispar. Cu ele, desigur, şi „prima scriere” din istorie. Iar noii sosiţi nu au scris absolut nimic! Atunci unde au dispărut creatorii, posesorii celei mai vechi scrieri? Cum şi-au transmis cunoştinţele şi mai ales cui…
Herodot şi geţii
Istoricul grec este primul care-i aminteşte pe cei consideraţi drept unii dintre stămoşii îndepărtaţi. O face prin anul 514 î.Hr. El îi numeşte drept „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Pănă aici nimic ieşit din comun. Numai că dacă cineva ar avea curiozitatea să vadă unde locuiau tracii ar avea o surpriză. De asemenea unde erau plasate unele dintre triburile desemnate drept geţi. De altfel istoricul grec nu plasează în spaţiu pe geţi după cum nu ne spune dacă aşa îi denumeau grecii pe băştinaşi sau aşa îşi spuneau ei înşişi. Stim însă că Herodot nu a călcat niciodată prin părţile să le zicem dobrogene ale Mării Negre. Ca atare nu ştim dacă geţii în cauză locuiau undeva la sud de Dobrogea de astăzi, în Dobrogea sau undeva prin sudul Basarabiei. Izvoarele vremii îi plasează însă pe undeva pe versanţii de sud şi de nord ai Munţilor Haemus (M-ţii. Balcani), nicidecum în zona dobrogeană. Zonă în care este foarte posibil să fi locuit unele triburi getice sau înrudite cu geţii.
Cine erau dacii?
Denumirea, se spune, apare în izvoarele de limbă latină. Or, la data la care romanii intrau în contact cu dacii (sec.I d. Hr) în conştiinţa lumii vechi erau cunoscute populaţiile din zona Mării Negre – printre ei şi geţii – din moment ce fie prin intermediul grecilor fie nemijlocit i-au cunoscut. Exilarea lui P. Ovidius Naso la Tomis nu se făcea într-un loc necunoscut. Atunci de ce au simţit romanii nevoia să-i numească altfel pe autohtoni? De ce nu i-au numit geţi? Singura explicaţie cât de cât logică era că ei înșişi, dacii, se numeau ca atare, denominaţie preluată de către sursele romane. Deci daci, nu geţi, nici daco-geţi. Cel care vorbeşte primul despre daci a fost Strabon. Nu mai comentez faptul că Strabon scria în limba greacă, chiar dacă era istoric roman. El afirmă că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă. De aici s-a tras concluzia că dacii şi geţii sunt unul şi acelaşi… popor! Concluzia nu-i aparţine lui Strabon! Dincolo de această constatare trebuie spus că tot sursele istorice cât de cât credibile ne spun că dacii şi geţii trăiau organizaţi în peste 100 de triburi. Ca de altfel şi alte populaţii ale Europei vremii, precum celţii, germanii, sarmaţii, ilirii etc. Putem presupune că măcar unele dintre triburile autohtone foloseau dialecte ale aceleaşi limbi, cum s-a întâmplat în cazul celţilor sau germanilor de pildă. Niciuna dintre populaţiile amintite nu s-au constituit însă într-un popor, cu atât mai puţin unitar, ca să nu mai pomenim de existenţa unei aşa zise conştiinţe comune de neam! Dar la daci şi geţi acest lucru a fost posibil, chiar obligatoriu. Au fost singura populaţie la nivelul Europei care au atins această performanţă. Nici nu se pune problema ca între „fraţii de sânge” să se fi petrecut fenomene absolut fireşti în alte spaţii, cum ar fi să se atace şi să se jefuiască unii pe alţii, să atace şi să jefuiască în afara arealului lor de bază. Ca atare puzderia de aşezări întărite, fortificaţii, armele de atac şi apărare au fost folosite, strict, pentru a se apăra în faţa invaziei unor alogeni! Pe care autorii imensei mistificări îi trec total sau macar parţial cu vederea în expunerile lor. Dincolo de aceste constatări legate de unele izvoare scrise, cel mai des citate de către autorii imensei mistificări istorice, ne bazăm aproape în exclusivitate pe rezultatele unor cercetări de teren. Or, se ştie, cercetarea de teren este extrem de precară, fără continuitate, fără a fi sistematică decât în puţine cazuri. Să luăm, spre exemplu, cercetările din zona Munţilor Orăştiei, mai concret de la Sarmizeghetusa Regia. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu materialele obţinute în perioada interbelică? Dar despre cele prelevate de acolo în anii 70-80 care zăceau până prin anii 90 în pachete nedesfăcute într-un colţ al Muzeului de Istorie al Transilvaniei? Dar despre Sarmizeghetusa s-au scris tomuri întregi! Aceasta deoarece a fost „decretată” drept „capitala statului dacic”. Fără nicio bază reală, ignorându-se în mod voit alte zone cu concentrare de fortificaţii dacice cum ar fi de pildă cele din zona Covasna. După cum au fost lăsate în afara discuţiei prezenţa unor populaţii (triburi) cum ar fi cele ale bastarnilor (germanici) prezenţi pe o perioadă de sute de ani în zona Moldovei centrale, prezenţa unor triburi germanice în zona de nord a Moldovei şi în estul Maramureşului, a ilirilor în zona Olteniei. Total ignoraţi ca prezenţă, deşi a fost masivă, au fost celţii. În conformitate cu datele arheologice certe, celţii care au început să pătrundă pe tritoriul „dacic” au fost prezenţi masiv în următoarele areale: 1. În zona de nord-vest unde un mare grup se statornicise pe Tisa superioară, cu o zonă de locuire în Ungaria şi Slovacia; 2. În zona Aradului, între râurile Tisa, Mureş, Crşul Alb; 3. În aproape întreg bazinul transilvănean, atingând, în unele părţi, poalele Carpaţilor Meridionali. Locuirea celtică în această zonă este indiscutabilă, chiar masivă, dovadă fiind numeroasele necropole celtice de pe cursurile Mureşului, Târnavelor, Someşului şi Oltului; 4. Oltenia de sud-vest. Şi aici locuirea celtică a fost semnificativă; 5. Urme de locuire celtică au fost puse în evidenţă în mediul germanic din Moldova. Nici nu se poate pune problema unei prezenţe celtice sporadice sau, cum s-a mai spus, a unor „infiltrări”. După cum nici nu se poate pune problema absorbţiei acestora de către daci sau geţi. Nu au reuşit romanii în mai mult de 500 de ani să-i absoarbă, celţii fiind prezenţi cel puţin până în secolul I chiar şi în nordul Italiei! Cum să o fi putut face o populaţie, chiar cea dacică să realizeze o asemenea performanţă? Dacă arheologia ne oferă tabloul prezenţei alogene, mai ales a celei celtice, în spaţiul dacic după cum am arătat mai sus, unde erau dacii, geţii? În linii generale prezenţa lor este de necontestat în: 1. Zona de centru a Munteniei; 2. Sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei;3. Spaţiul dintre Olt-Dunăre şi Carpaţi, până în sudul Transilvaniei, având aria cu cea mai mare densitate pe valea Jiului; 4. Sudul Transilvaniei, mai ales pe valea Mureşului, cu extensie în Banat. În faţa acestui tablou pe care-l oferă arheologia, necontestat de niciun specialist, unde mai este blocul monolitic al daco-geţilor? Unde s-a produs acea minune singulară în istoria lumii în care o populaţie care a preluat o serie întreagă de tehnologii (tehnologia fierului etc) de la alte populaţii a devenit creatoarea civilizaţiei sudice, mai ales a celei latine? Unde sunt cele mai simple semne ale unei scrieri autohtone, ale unei limbi, care mai apoi au devenit limba latină şi scrierea aferentă? Au auzit măcar autorii acestor grosolănii istorice de tuscii (etrusci) ca „învăţători” ai Romei? Sau şi etruscii au fost tot daci? Continuăm să vorbim despre daci şi geţi. Le dăm o conotaţie legată mai degrabă de un popor cât de cât închegat. Este o eroare câtă vreme unele izvoare istorice ne transmit numele unora dintre cei care formau „poporul daco-getic”: piefigii, siensii, burii, ratacensii, unii considerând că şi moesii sau besii fiind tot de acelaşi neam. Nicăieri în lista triburilor daco-getice nu apar denominaţiile de daci sau geţi. Denumirile erau probabil ale unor triburi mai mari, mai bine intrate în conştiinţa lumii romane sau a celei greceşti. Situaţie comparabilă, cât de cât cu conotaţia Germania (sintagma îi aparţine lui Tacitus) dar care se referea la un spaţiu și nu la multitudinea de populaţii de neam „germanic” cu nume tribale bine cunoscute şi larg răspândite în lumea romană. Cam aşa ar trebui să vedem şi denumirea de Dacia şi, bineînţeles, denumirea unui trib sau a unei confederaţii de triburi cu acest nume sau numite ca atare.